Mark Twain: Mi-am făcut multe griji în viața mea, majoritatea dintre ele nu s-au adeverit vreodată.

Este o editare ulterioară care brusc și-a găsit loc aici, deasupra a tot ce e dedesubt.

Nu mi-am făcut griji nicio secundă pentru papucii care puteau să cadă din picioarele mele în râu oricând. Câteodată, să-ți faci griji e sănătos, dar eu nu mi-am făcut în acel moment și, ca atare, nu mi-am pierdut papucii în râu. Eu doar am trăit. Am simțit. Mulțumesc, cu toate acestea, universului că au rămas papucii mei în picioarele mele. Recunosc că trebuie să-mi fi trecut prin minte. Ei, papucii. Mulțumesc că nu mi-am făcut griji atunci și iată-mă cum nu mă mai opresc din a mulțumi acum. Întregul look era pur și simplu prea bun. Adaugă șortul bărbătesc Adidas clasic bleumarin, din bumbac, topul negru tip sutien, un pahar de vin alb în mâna dreaptă și părul în aer. Adică…

Unde eram?

Mai târziu, am purtat salopeta scurtă roșie cu carouri, strânsă în talie, în care simt ceva special ori de câte ori o îmbrac. În loc de vin, țineam lavandă în mâna dreaptă în timp ce coboram scările unei căsuțe de lemn pentru copii, într-o poieniță superbă..

Hmm…

Aici.

Știi cum spun englezii, aproape întotdeauna, Nicio grijă! ca răspuns la Mulțumesc! sau chiar la Scuze? Avându-i pe fratele meu și pe prietena mea în Regatul Unit am apucat să petrec destul de mult timp extraordinar – dar și ordinar – acolo.

Nu am auzit niciodată formularea în limba mea maternă. Până de curând, când mi-a tresărit inima. A spus-o, în cel mai natural mod, o persoană pe care nu o cunoscusem anterior, dar pe care m-am asigurat că o voi fi făcut, și am făcut-o, și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Stai puțin, glumesc, dar știi ce? Cam așa se și întâmlpă.

Nicio grijă! a venit de la doamna din spatele barului de la Hanul Vatra, în care am stat câteva zile și nopți, undeva în munți, la vreo trei ore de București. Ne-am intersectat când ea mi-a strecurat a ei Nicio grijă!, în restaurant, după al meu Scuze!, când am trecut ca un fulger pe lângă ea. Instantaneu, m-am întors către ea și i-am zâmbit, direct în ochi, pentru o fracțiune de secundă. A fost ca un moment rupt din realitate, un moment care m-a inserat într-un basm. Dar a urmat un altul. A doua oară, doamna, din nou atât de natural, mi-a spus Nicio grijă! ca răspuns la al meu Mulțumesc! pentru cafeaua de la șapte dimineața. Soarele intra fermecător peste tot, printre dealuri și văi, printre haine moi și comode, aerul era proaspăt, mirosul de cafea inunda atmosfera. Am zâmbit larg și am întrebat-o delicat dacă e o expresie a regiunii. Această Nicio grijă! a ei.

Mi-a zâmbit, un pic timid, mi-a spus că nu crede sau cine știe, și că nici nu și-a dat seama că o spunea. Am avut o conversație adorabilă – da, la cafea, da, în acea ambianță.

De atunci, de câte ori mă vedea, mă întreba Care erau cuvintele pe care le-am spus?, cu un zâmbet nu chiar atât de timid, dar tot timid, cu un zâmbet mai mândru acum, cu un zâmbet mai mândru și atât de simpatic.

A treia oară, s-a întâmplat când pleca de la serviciu – hanul în care stăteam. Eu scriam pe verandă. De departe, destul de departe, doamna m-a întrebat, strigând, cu un zâmbet larg acum: Care erau cuvintele pe care le-am spus? Am strigat înapoi, din vârful plămânilor: Niiiicioooo griiijăăăă!

A zâmbit.

Entuziasmată.

Am râs.

Fericită.

Sunt.

Momentele.

Care.

Ne fac.

Să ne simțim.

Vii.

Dacă nu atrăgeam atenția, acel moment aproape că nici nu ar fi existat și acest moment nici nu ar fi existat. Era un lucru obișnuit pentru ea. Pentru mine? Lucrul obișnuit pentru mine era să-mi fac griji. Nu grijile în sensul tipic, în sensul mot-à-mot, ci grijile din spatele minții, cumva. Griji pe care dintotdeauna am știut că, subtil, le aveam. Îmi place să știu că lumea din jur este bine. Că, ideal, toată lumea este bună. Este lumea cu care momentele mărețe, magice, sunt trăite. Sunt momentele în care uit complet despre griji și extraordinarul se întâmplă.

Grijile sunt o formă de activare a minții, iar cum de minte avem nevoie mai tot timpul, ar fi super să fie mintea fără nicio grijă mai tot timpul. Să se activeze atunci când avem mai mare nevoie de ea în liniște și pace. O utopie cumva, dar știm că orice e posibil. Momentele extraordinare ne învață despre imposibilul devenit posibil. Bineînțeles că o fac, momentele extraordinare există datorită momentelor ordinare și viceversa. Pentru că momentul în care începem să simțim, să ne bucurăm chiar, este momentul pe care ai crede că l-aș numi extraordinar, dar este un moment ordinar, de fapt. Când ne simțim ca acasă. Și abia mai apoi, extraordinarul se întâmplă. Îl simt în stomac numai spunându-l, acum.

Îl simți și tu?

Presiunea este bună în ocazii speciale. Pun pariu că o să mă bucur, într-o oarecare măsură, să îmi fac griji pentru copiii mei, și abia aștept ca ei, într-o zi, să îmi citească ce am scris aici, cu niște cupe de șampanie în mână, pe o altfel de verandă, după ce ei vor fi petrecut până dimineață, și noi, părinții, ne vom fi uitat la ei exact cum se uitau părinții noștri la noi când veneam dimineața acasă după ce dansasem toată noaptea. Părinții mei, și ei, au petrecut toată viața până dimineață după ce dansau toată noaptea, și chiar dacă ei știu că noi știm, ei tot s-au uitat la noi – la mine și la fratele meu – într-un anume fel când veneam dimineață acasă după ce dansasem toată noaptea. Părinții mei și acum dansează până dimineață și sper să o facem și noi. Sunt sigură că o vom face pentru că este ceea ce mă face să mă simt ca acasă.

Îți vei spune, câteodată, De ce să îmi fac griji?, dar grijile sunt atât de reale, câteodată, că nu te poți abține. Alte dăți, dacă ești atent, tot ce trebuie să faci este să te relaxezi. Să simți. Strigă, dar și zâmbește, într-un moment șarmant, Niiiicioooo griiijăăăă!, și o să înțelegi ce vreau să spun. E un sentiment aparte.

Grija pe care o transformi în presiune, presiunea pe care o transformi în determinare poate fi bună atunci când lucrezi, când îți îndeplinești visele, când trebuie să ai ochii larg deschiși în situații cruciale. Este viața o situație crucială, în continuu, așadar? Cam așa ceva și nu chiar. E o linie fină. A-ți faci griji, însă, în timpul unui zbor, nu a avut vreun sens pentru mine vreodată. Bineînțeles că nu ne referim la acel zbor în care cu toții probabil că într-o oarecare măsură am fost la un moment dat și ne-am văzut viețile prin fața ochilor trecând. Nu e ca și cum poți să faci ceva. Trebuie doar să stai jos. Nu doar că trebuie, este singurul lucru pe care îl poți face în timp ce ești suspendat, în aer, la cine știe ce înălțime, într-o bucată imensă de fier. Nu suspendat, ci zburând, de fapt, cu o viteză și la o altitudine de neînțeles, prin aer. Exact precum a trăi este singurul lucru pe care îl poți face în timp ce ești lipit de această imensă planetă. Care se învârte în jurul propriei axe și în jurul soarelui, cu o viteză de neînțeles. Într-un spațiu de neînțeles. De neînțeles, dar adevărat.

A trăi, a fi prezenți și a ne trimite mintea în vacanță, din când în când. A nu se confunda, totuși, lipsa grijilor cu inacțiunea de vreun fel. A avea curajul de a începe o conversație care contează face parte dintr-un om măreț, viu.

P.S.: succes!

Ultimul PS la PS. Cred. Vezi? Gândesc. Nu am spus simt. Așa că, hm… Am ajuns să înțeleg că viața ne surprinde în timp ce ne întreabă, că indiferent de câte griji ne facem (am inspirat adânc și am expirat adânc), lucrurile se aranjează, că oamenii nu se schimbă, ci că devin cine sunt cu-adevărat, ceea ce este minunat, pentru că eu devin cine sunt cu adevărat și tu la fel. Nu ai cum să-ți faci griji și să iubești în același timp.

Ohlàlà!

Am scris cu litere mari și îngroșate, a fost important, nu?