Când spun tata, spun cumva pe nume unei părți din mine care nu are un nume anume în dicționar. Inima este inimă, mâinile sunt mâini, ochii sunt ochi și tot așa. Tata, însă, nu pare o persoană de sine stătătoare în univers, este o parte din mine. O părticică din inimă, din mâini, din ochi, din creier, din gesturi, din căldură, din atingere, din tot.

Poate însuși motivul din spatele dorinței de a trăi tot. Tu vrei totul, cum cineva odată mi-a spus. Da, ferm am răspuns.

Pe tata l-am simțit mereu atât de subtil, dar cred că cel mai profund dintotdeauna. Mereu și dintotdeauna în aceeași propoziție, da. Nu este tatăl care a auzit el cum se face, a fost învățat cum să fie, a văzut el în filme. Este tatăl care ne ia în brațe pe toți întotdeauna cu aripile crescute din intuiție. Nu ne luăm în brațe în permanență în realitate (deși, dintre toți, eu cu tata avem această înclinație-nspre a lua în brațe; una, două, brațe; Inga, fiica mai mică a fratelui meu își ridică mâinile de jos, de la ai ei 60 de centimetri și spune doar brațe, brațe și ~ hop ~ sus în brațe ajunge; a mai intrat așadar un om în gașca noastră de iubăreți, cum ne zice mama), dar se aud niște aripi venind imaginar înspre fiecare dintre noi, se creează un văzduh, ceva în aer plutește. Fin. O intuiție. A lui tata. El știe, dar nu-și impune vreodată părerea. O spune calm, o dată, și te face pe tine să te gândești, să-ți pui întrebări în așa fel încât să-ți și poți da răspunsuri. Mai devreme sau mai târziu.

O spune în așa fel încât să nu te abată de la drum, să nu depinzi de el, ci mai degrabă din umbră te veghează, lăsându-te pe tine să fii propriul tău creator. Te face cumva să începi să crezi în propria ta intuiție. Din experiență mi-am dat seama că intuiția nu se întâmplă peste noapte. Este un drum numit viață în care este foarte important să ai un imbold (părinți, suflet pereche, prieten, anturaj sau ceva mai presus decât noi), dar este esențial să îți dorești în permanență să fii tu, să îți vezi tu ție sufletul.

Când m-a luat tata și la discuții despre sex, îmi tremurau genunchii, nodul era în gât, tot tacâmul prezent. Ulterior, mi-am dat seama ce tată tare am.

O prietenă mi-a spus, la câțiva ani după ce fusese prima oară la mine când eu stăteam cu ai mei acasă, că rămăsese uluită la vederea mamei stând în brațe la tata, pe canapea, în timp ce preț de câteva momente, eu cu ai mei și cu ea am vorbit despre o vacanță. Mi-a zis că rămăsese marcată de lejeritatea de care niciunul dintre noi nici nu își pusese problema. Și mai uluită rămăsesem eu că ceva de genul ar fi putut ului pe cineva; mie mi se pare a fi cel mai lejer lucru de pe pământ de când mă știu.

Și începi să înțelegi lucruri…

Iubirea, am învățat, nu înseamnă dependența de cineva. Este independența, chiar. Iubirea este acel ceva pe care aproape că nici nu-l simți. Este acel ceva atât de rafinat, sensibil, gingaș, pătrunzător, delicat, distins încât aproape că nici nu îmi vine să închei în vreun fel fraza. Numai ca să nu o pun într-o cutie, să nu o pun cumva în vreo categorie. Tata am simțit că mi-a dat mereu libertate în timp ce am fost fata lui tata. Mama și cu mine suntem fetele lui tata. Fetele mele în sus, fetele mele în jos; nu i-am dat pace vreodată. Zâmbet larg. Noroc cu fratele meu. I-am surprins odată într-o discuție în care încercam să intervin, dar nu aveam cum. Erau ei doi, tată și fiu, pe valul lor, chiar dacă eram noi trei, în sauna noastră. Vorba vine; eram la o piscină care avea și o saună. Atunci mi-am zis în gând De ce nu ai venit și tu, mama? ?

Nu l-am auzit pe tata vreodată să spună că este obosit. Operații, salvat vieți, pacienți care nu se mai opresc din întrebat orice la orice oră din zi sau duminică seara, fetele lui, băiatul care, deși doctor ca el s-a făcut, a petrecut de mic cred că pe cât de tare nici măcar nu a visat. Totul cu o naturalețe, ușurință și întotdeauna implicat sută la sută în orice se implică. Tata stă la masă, dar nu simte vreodată nevoia de a se face simțit. Tata este prezent, de multe ori mai prezent prin tăcere decât mai auzit prin discuții de dragul discuțiilor. Tata nu este bărbatul care iese cu bărbații. Tata iese dacă vrea să iasă. Tata este pe valul lui mereu. Tata este mult din ce mi-aș dori eu la bărbatul meu, mi-am dat eu seama.

Sau vreun nu mamei. Tata nu aruncă nici cu vorbe în a te face să crezi că îți va aduce și luna de pe cer și că această lume este toată un sclipici, viața este roz și dacă suntem pozitivi, totul va fi bine. Oamenii au, din păcate, limite, Cristina, mi-a spus odată în mașină. Pe de altă parte, însă, tata este cel care mă face să am încredere în orice aleg să am, atâta timp cât vine dinăuntrul meu, am mintea deschisă, inima aprinsă și nu mă opresc vreodată din drum.

Mă opresc doar ca să aud liniștea, să privesc în ochi iubirea, să mă uit în jur, să văd cum cresc pomii plantați de el, cum înfloresc florile, să fac poze cerului, să filmez ploaia, să plutesc pe valuri (la propriu și la figurat).

Dar, Doamne, cum sunt și momentele în care mă ia la vreo discuție în care mă scoate complet din visare. O nu, este unul din acele momente, îmi spun. Cristina, nu o să îți spun asta încă o dată, îți spun acum. Tu… ? Sunt momentele în care mă pune pe mine față în față cu mine, am ajuns să înțeleg. Nu este despre autoritate, ci despre dorința lui de mă ști bine. Sau despre verificare; nu mi-a controlat vreodată temele pentru acasă sau carnetul de note. Nici nu era nevoie, știam de existența posibilității și era suficient. Valabil și cu mama; ei doi, mereu în echipă. Când veneam (dimineață) acasă, se uita la mine, mă mirosea, o eventuală dependență a mea de tutun îl îngrijora. Sau de orice. Cola, chiar. M-a învățat involuntar să nu depind decât de mine, dar să și iubesc cu toată inima.

Una dintre cele mai interesante povești de viață pe care am auzit-o vreodată este a lui tata și nu face vreodată vreun scop din asta, din a o face auzită. Nu, sunt serile în care ne apucă (sau nu) discuțiile sau diminețile la cafea, când vine la mine preț de câteva momente. Nu este genul să se întindă în plină zi și să așteptăm să treacă orele. Este mereu cu hai în brațe. De foarte puține ori imi spune tata nu la ceva. Dar aceste da-uri vin mereu și din încrederea că ce îmi doresc, îmi doresc curat și cu adevărat.

De asta a fost mereu nevoie să vadă în ochii mei. Te-am prins, tata!

Un nu care îmi vine acum în minte este Cristina, nu mă pot obișnui cu ceasul la mână, lasă-mă cu lucrurile astea. Acest lasă-mă a avut mereu un farmec, realizez acum. Tata este printre puținii bărbați pe care îi cunosc care nu suportă niciun fel de bijuterie pe corp. I se par în plus; sunt sigură că vine și din rutina de a fi trebuit toată viața să își dea jos orice nu este steril de pe el din cauza (sau datorită) menirii de a fi chirurg. Întâmplătoare să fie oare specializarea de coloană vertebrală?

Și mai întâmplătoare să fie aceeași specializare urmată și de Radu, fratele meu?

Fascinant a fost răspunsul lui tata la întrebarea mea de acum câțiva ani, întâmplător, la un prânz. Tata, tu ce visai să te faci când vei fi mare? Aviator, mi-a răspuns. Am rămas cu ochii cât globul, dar mi-am dat seama că universul asta l-a adus să devină.

Liber dintotdeauna ca pasărea cerului.

Tata m-a făcut să cred în posibilitatea iubirii ideale. Am vazut cu ochii mei, de-a lungul vieții până acum, că este posibil. Nu sunt doar filme sau povești cu prinți. Poate este realitatea, menită a fi cu regi, ca tata.

Și regine, ca mama. Mama a lucrat în bancă, aproba proiecte de construcții, și-a dorit să fie doctoriță. Hm. Ei au avut povești total diferite de a mea sau a fratelui meu, copii fiind, dar inima, inima… Nu mai închei fraza.

Tata… Tonul folosit este plin de artificii, însoțit de inimi în ochi, un zâmbet larg pe buze ~ ce nu poate fi ascuns, dar care ascunde el, de fapt, și un dat din cap ce implică un aproape prea frumos pentru a fi adevărat (și este) ~ și un zâmbet în suflet pe care foarte puțini îl pot descifra.

Descifra, cifre, numere, matematică, viață, chimie.