Lovin, vibe, cam așa este la Summer Well cumva. Pe frumusețe, cum ar spune un prieten.
Când am văzut A festival like a holiday mi-am zis Pf, big deal, dar în secunda doi mi-am zis E chiar tare ca un festival să ajungă a fi simțit ca o vacanță; puține lucruri ajung a fi simțite astfel. Și adevărul este că viața după un festival de vineri până duminică este foarte aproape de viața de după vacanță. Mai ales vara și mai ales când festivalul se cheamă Summer Well.
La festival, în general, parcă întri pe o mini planetă de sinestătătoare. Odată ce treci de filtre (la propriu), nu mai ai de ce să îți faci griji de vreun program de lucru, să te întrebi dacă mai ai pâine sau lapte acasă, să te gândești ce vrei să faci diseară sau mâine. La rostul în viață sau idealuri îți mai fuge mintea, este chiar locul propice de a visa. Până te întâlnești cu încă cineva și intri pe altă undă, până reușești să te vezi cu altcineva în urma câtorva mesaje succinte cu greu livrate și primite, dar cu care te îmbrățișezi și mai strâns pentru că, în primul rând, ați reușit să vă vedeți în pofida cu greu livrate și primite, până intri cu cineva fix pe aceeași undă și vă înțelegeți numai prin interjecții și priviri.
Mhm…
Și dacă mai și intră Justice pe mainstage și – să spunem că – un prosecco a atins o ușoară coardă pe undeva și la tine și la celalalt – sau, și mai și, la ceilalți – de pe aceeași undă și share-uiți, pe lângă dans, și bucuria muzicii, dar și pe cea a ochilor de a asista la un spectacol care vă face pe toți să uitați de voi, atunci e sărbătoare. E sărbătoarea din timpul vacanței.
Atunci începe și zâmbetul de care nici nu îți dai seama. Pe lângă interjecții și priviri.
Îmbrăcatul la Summer Well te face să vrei să te joci. Să te simți comod la orice oră din zi și din noapte (și noaptea e răcoare la Știrbey), să te poți așeza oricând pe iarbă, dar să te simți totuși – un pic, printr-un detaliu, printr-o culoare – și ca la sărbătoare.
Vorbitul la persoana a doua face ca experiența să merite un loc pe undeva-ntr-o carte, pe vreun perete aparte sau blog, hello. Odată pusă pe hârtie sub orice formă, experiența capătă nu doar valoarea unei fotografii ce face cât o mie de cuvinte (aș putea să fac un imens print screen, căci chiar 1000 de cuvinte sunt aici), ci pare a rămâne pentru totdeauna undeva în văzduh imprimată. Asemenea unui tatuaj. Asemenea tuturor experiențelor care ne transformă în mod permanent într-o versiune și mai autentică a noastră. În cel mai fericit mod.
La persoana a treia, povestea ar putea suna mai mult imaginată și nu neapărat trăită.
Justice au fost sâmbătă la 23.45. Este un duo format din doi francezi – nu are rost să îi mai descriu, sunt francezi – al căror act aduce cu al celor de la Daft Punk, tot duo de francezi, so imagine! Imagine dacă nu ați fost acolo, pentru că dacă ați fost acolo, mi-ar plăcea să știu că putem în acest moment împărtăși plăcerea febrei din spatele gâtului și mâini. Stilul celor doi este, prin definiție, nu doar relaxat și cool, ci și chic. Unul dintre ei a purtat blugi albi. S-ar putea să fie printre singurii bărbați de pe planetă care să poată duce blugi albi. Dar mai interesant decât atât este faptul că Justice fac o muzică pe care nici nu îți dai seama când și cum îți ridici mâinile, dansezi și închizi ochii. Îți revii și crezi că Asta a fost, nu vei mai dansa. Fără să îți dai seama, din nou, ești cu mâinile sus și iar te-ai pierdut.
Tot sâmbătă, după-masă, a cântat Oscar and the Wolf care cântă, conform Wikipedia, un electropop, dream pop, indie rock, baroque pop. Genurile muzicale enumerate împreună cu dansul lui Oscar and the… te făceau să vrei să îl vezi, asculți, afli mai mult. A cântat în deschiderea turneului din 2015 a lui Róisín Murphy.
Felul în care soarele intră pe teritoriul pe care nu doar auzi muzică, ci și să te întâlnești cu prieteni, ai la orice oră opțiunea de a mânca, ronțăi ceva delicios, face ca atmosfera să pară că plutește odată cu tine.
Și ce am mai plutit la concertul lui Rhye. Nu îl știam dinainte și atunci momentul act-ului pe scena secundară – mai intimă, „din pădure”, sub clar de lună și cu o acustică excepțională – a părut a fi exact cum un moment ideal de vineri seara, în natură, din pădure, la un concert cu niște oameni pasionați (și asta implică tot) a fost imaginat odată.
Dormitul acolo clar ar fi ajutat la revenirea și mai grea din sentimentul de vacanță. Așa cum s-a întâmplat cu Electric Castle.
Sâmbătă, în drum spre casă, l-am întrebat pe Bogdan cu ce să mă îmbrac duminică. Rochiță mi-a zis, rochiță mi-am luat.
Duminică am tot dat cu capul dintr-o parte în alta în timp ce ascultam Bastille să văd dacă mă cuceresc sau nu până la capăt. O facuseră deja într-o oarecare măsură prin Mika, o prietenă maistru într-ale concertelor. Clar am fost intrigată. Îi mai ascultasem la Summerwell acum ceva ani, dar nu îi pusesem pe vreo listă a preferințelor de vreun fel. De data asta, am căutat un vers dintr-o melodie pe site-uri de versuri ca să dau de melodie pe Youtube. La concert! E un început de plăcut acolo cumva. Iată ce mi-a arătat Mikka.
Dar înainte de Bastille, nimerisem la Subcarpați de a căror energie m-am bucurat numai prin prisma prietenei Adriana. Energia ei de la concertul lor este ceea ce m-a bucurat la concertul lor de pe scena secundară.
Avioanele care traversau întruna cerul de deasupra scenelor au fost acele mici sclipiri care te fac să te simți de parcă tocmai ce ai suflat printr-un cerculeț cu spumă și lansat în aer un balon. Și el zbura și tu te uitai după el, se spărgea, ascultai muzică, mai făceai un balon, zbura, se spărgea și tot așa. Aproape că puteai să auzi sunetul din momentul în care se spărgeau.
Pozele cu grafitti-urile ale căror culori se potrivesc cu cele ale festivalului – accidental sau nu – au fost făcute în București. La Știrbey parcă am vrut să îmi păstrez bateria telefonului numai pentru concerte. Ce bine ar fi ca Instagramul să devină Instastory dacă Instagramul ar însemna ceva.
