x
8403

Oxitocinele și Furnicăturile

noiembrie 25, 2012

Aah, în sfârșit scriu! De nu mi-am înșiruit fraze-n minte, de nu m-am documentat și de nu am adunat idei și tot nu am mai trecut pe aici, găsindu-mi de fiecare dată ba scuze, ba frici de tot felul. Mi-a fost dor de… aici! Oxitocinele sunt de vină. Cum? În caz că nu l-ai ascultat pe Dobrovolschi într-una din diminețile de săptămâna trecută sau azi (semnul de sus de undeva de a scrie odată!) și, ca atare, nu ai apucat să auzi despre oxitocine, o să auzi acum. Aici.

Aiiiici, aici (cu tonul opus celui a lui Mary Poppins).

Pe mine m-au făcut curioasă Dobrovolschi și Craioveanu, la radio Guerrilla, într-una din diminețile în care ca pe ace zburam la serviciu (traficul de la ora opt mă ajuta). Așa am ajuns să investighez ulterior, și eu, fenomenul. Nu până-n pânzele albe, căci suficient mi-a fost să aflu că oxitocina este supra-numită și hormonul dragostei ca să o iubesc. Se spune că este un hormon eliberat de creier pe parcursul cincimii de secundă în care ne îndrăgostim (perioada demostrată de cercetătorii britanici, desigur). Furnicăturile care simți cum se joacă de jos în sus pe șira spinării, celebrii fluturi din stomac, ceața psihedelică din minte, înmuiatul incontrolabil al genunchilor, zâmbetul pe care nu-l poți ascunde nicicum și inima care… În fine, știi tu, fuge sau nici ea nu mai știe ce face. Eh, atunci se nasc oxitocinele.

Ce drăguț! (cu același ton, nu de Mary Poppins. Încerc să mă gândesc și la un alt personaj.)

Că o fi așa, că nu o fi așa, mie îmi face plăcere să mă gândesc la starea pe care se spune că ți-o provoacă ele în momente de maximă intensitate sufletească sau trupească. Da, sunt genul de persoană care ia mult în brațe, care adoră să sărute, care țopăie de bucurie. Nu înțeleg de ce nu vrea lumea, câte unul, câte unul, așa să fie? Mai bucuroasă adică.

Pentru o secundă și eu am avut un flashback al hipioților ani ’70 despre care i-am auzit pe părinți vorbind, despre care am aflat și pe care i-am admirat în filme și imaginat din când în când…

Ghandi spunea să fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în oameni (motto-ul meu în viață, se pare) și cred cu tărie în aceste vorbe. Oricât de greu ar fi, încearcă și te va energiza, elibera, calma și, în cele din urmă, te va face să fii tu. De ce să ne tot ascundem în spatele agitației, să ne plângem că suntem ocupați și să ne placă să fim ursuzi? Totul trece. Normal că există și excepții, dar hai, hai! Vorba lui Dobro (într-un post pe care l-am simțit pe de-a-ntregul): nu-i noapte-așa de tare să nu crape de zi.

Așa că iubiți-vă mai mult, pupați-vă mai mult, luați-vă în brațe mai mult (pentru a fi fericiți, trebuie să ne luăm de minimum 8 ori pe zi în brațe, spune un studiu), zâmbiți mai mult (numai în sensul adevărat și sincer, hello), priviți frumos mai mult, luminați-vă fețele, mângâiați mai mult, orice lucru bun și are legatură cu oxitocina… Mai mult!

PS: versurile din Overpowered a lui Róisín Murphy le știam de ceva vreme (melodia îmi place de mor, de videoclip ce să mai zic!), dar pe atunci încă nu știam (dar bănuiam) ce înseamnă oxytocines [flowing ever into my brain]


Făt Frumos, să zicem…?

Hey, this is Cristina Pavelescu wearing a music cassette sweater, decoding (life) style and writing from wherever, yet always living in OZ, a world I invite you into. To smile in front of our screens (and live one day), put any kind of questions, answer in writing (or imagination) and marvel at fashion which is, in fact, style.

FOUNDER AND EDITOR

View All Articles