x
16975

O Scrisoare De Iubire Pentru Râs

septembrie 01, 2020

Și nimeni nu are nevoie de un râs bun mai mult decât cei cu-adevărat, adânc „loviți”, Susie Myerson

Când eram copil, nu mă gândeam prea mult la ce superb este să zâmbești. Un râs este un artificiu. O făceam ori de câte ori simțeam, indiscutabil, că-mi venea să râd. Altfel, eram o fată care părea să știe și să îi placă ce face, destul de timidă, zic eu, nu timidă, diferită, zice mama. În orice caz, ajungând într-o lume de maturi, am început să dau mai multă atenție zâmbetului… Nu, nu zâmbetului. Ba da, și zâmbetului. Stați, stați! Deci, știu că zâmbesc destul de des. Des. Am zâmbetul pregătit undeva în mine să iasă ori de câte ori mă bucur de oameni, lucru, viață în general. Folosit, în cele mai fericite cazuri, numai când îl simt. Zâmbitul, pentru mine, este o formă a dansului. Plângem când este absolut necesar să o facem. Dar zâmbim după. Nu. Râd, mai apoi. Și când râzi într-o lume de adulți care au uitat cum să râdă, care au uitat să facă lucruri fără un interes anume, te simți ca-ntr-un tablou de Monet. Pe moment, te simți atât de bine că nici nu te gândești la norișorul pe care ești și te pierzi în pictură.

Eu zâmbind, copil fiind. Cu mama, partenera mea în aproape tot. Ce vie este amintirea acelei zile serene. Vacanței. Sărbătorii.

Spre deosebire de fotografia – pe care nu o am – cu fratele meu, în care ne arătam mâncarea mestecată din gurile noastre, când părinții erau cu spatele prin bucătărie, cam pe la aceeași vârstă sau, de fapt, dintotdeauna. Zâmbete larg deschise. Cu toți dinții. Sau cu prietenii din copilărie, afară în cartier, jucându-ne, până târziu, de-a v-ați ascunselea, elasticul etc.

… Și mereu mi-a plăcut dansul. Sunt sigură că dădeam o mică petrecere aici, pe dinăuntru. Poate prea multă petrecere pe dinăuntru. Am fost acest gen de copil. A trebuit să sap foarte adânc, atât de timidă eram. Deși mama tot îmi spune că nu păream timidă. Asta pentru că mama e mama și vede prin mine. Eu știu că eu așa mă simțeam, pe vremuri, când știam, mai degrabă, ce înseamnă timidă decât știam (dar simțeam) ce înseamnă să zâmbești. Sau să râzi. Cel mai mult, cred că, râdeam cu fratele meu, acum îmi dau seama. Inconștient. Nu eram genul tipic de frate și soră pe care, de cum ne vedeai, îți venea să spui Awww. Noi doar eram noi și ne plăcea să adormim cu muzica de la combina stereo, în surdină, în aceeași cameră (după rugămințile nesfârșite ale subsemnatei). Încă avem caseta. Fratele meu o are și nici nu vrea să mi-o-mprumte. Ca să fie sigur că o avem. E un emoji care-și dă ochii peste cap, asta fac eu acum.

Acum? Acum vorbesc cu toată lumea.

Cu cine râd… Acolo este alchimie.

Și nimeni nu are nevoie de un râs bun mai mult decât cei cu-adevărat, adânc „loviți”, Susie în The Marvellous Mrs. Meisel.

Acum. Asta este! 

Iar asta este fotografia mea pe Whatsapp. 

Cei cu-adevărat, adânc răniți. Este momentul în care îți spui Cacao! sau îți spui Caaacaaaooo!. Când îți spui Caaacaaaooo, partea monedei cu emoji-ul cu inimi în ochi câștigă. O stare pe care acest emoji cu inimi în ochi reușește să o descrie cel mai bine. Acest emoji este numele meu pe Whatsapp din momentul în care Whatsapp a făcut cunoștință cu numărul meu. Nu este vreo declarație de vreun fel. M-am lipit de el și el s-a lipit de mine. Similar cu lipiciul dintre timbrul lins și scrisoare.

Pentru că, știre de ultimă oră, noi suntem responsabili pentru ce ni se întâmplă. Este iubirea sau frica cea cu care alegem să ne construim viața.

Pe cealaltă parte a monedei se află toate lucrurile care s-au întâmplat înainte de Caaacaaaooo. Când te dădeai cu snowboardul prin viață. Într-un mod bun, nu neapărat ca în Vanilla Sky. Zâmbind. Și-apoi, deodată, într-o zi, râzi. Pauză. Pauză. Pauză. Cu lacrimi în ochi și Caaacaaaooo dispare. În apa din pictură. Pauză. Pauză. Pauză. Atunci știi că și cu-adevărat-ul și adânc-ul au meritat în totalitate. Pentru asta ai luptat în viață. Nu ai renunțat. Vreodată. Indiferent cât de greu a fost odată. Și a fost. Greu!

Durerea este cunoaștere care se grăbește să umple un gol. Când dai cu degetul de la picior în piciorul patului este un gol în cunoaștere, îi spune Jerry Seinfeld lui Trevor Noah în Comedians In Cars Getting Coffee.

Să faci din durere un obiect, să te uiți la el și să spui Nu după ce ai înțeles de ce a durut atât de mult este un mod de a externaliza Caaacaaaooo-ul. Nu simți durerea a ceva ce doare cel mai mult – degetul de la picior, de exemplu – exact în momentul în care te lovești. Este mereu după. Slavă Domnului că la fel este și cu îndrăgostitul.

Real.

Spre deosebire de Cacao! și trecutul peste. Neinteresant.

Obișnuiam să cred că a fost un lucru rău (sau ceva de genul) că nu am auzit întruna, în preajma mea, copil fiind, că sunt așa de nu-știu-cât și așa-de-nu-știu-cum, pentru că părinții noștri nu erau atât de dornici în a ne face, pe mine și fratele meu, să ne simțim în vreun fel. Ei erau ei. Buni, dar în același timp, părinți. Am ajuns să înțeleg că, fără a o pune vreodată în cuvinte, ei ne-au încurajat, de fapt, să fim noi. Acum îmi spun câteodată Oh, Cristina, iarăși, gata, gata, dar eu le răspund 1. Abia am început! și 2. Voi sunteți o parte mare din bucuria pe care eu o am de a fi eu, literalmente.

Așa că.

Vă.

Mulțumesc.

Acasă merg pentru sfaturi, pentru relaxarea de acasă, pentru cei mai buni prieteni. Și mâncare.

Părinții ar face orice în zilele noastre în afară de a-i lăsa pe copii să fie exact cine sunt, a spus Banksy. Relațiile din familia noastră nu au fost vreodată numai line, chiar opusul lui line perioade întregi, dar! Noi toți am fost exact cine am fost, astfel încât, astăzi, să ne putem relaxa cu-adevărat, adânc împreună după ce am fost cu-adevărat, adânc „loviți”. Împreună și separat. Hey, mama, știu că știi la ce mă refer. Știe. Pentru că eu când vorbesc, vorbesc. Pentru că mama când m-a crescut, m-a crescut. Ambele situații implică mâncare delicioasă pe masă. Din când în când, îmi spune că este prea sincer ce scot eu în lume. Eu îi spun că este prea delicioasă mâncarea de pe masă. Lol. Și-ncep cu tot. Mama, Hemingway spunea să scrii despre ce doare. Și-apoi punem totul pe masă. Și câteodată suntem în pictură și plutim, alte ori este greu.

Dar.

Este.

Întotdeauna.

Real.

Interesant!

Fun.

Copiii au nevoie de un soi de „terorizare” ca să învețe cum să navigheze pe cont propiu prin viață, a spus Chris Rock odată. Eu cred că acest soi de „terorizare” este aproape mereu (din fericire nu acasă (acasă, acasă)) în jurul nostru. Poate să vină sub forme neașteptate de la oamenii de la care te aștepți cel mai puțin. Prieteni, de exemplu. Și doare, dar înveți că 1. Nimeni nu e perfect, 2. Fiecare e pe drumul lui și este responsabil pentru tot ce i se întâmplă, 3. Cum să te protejezi de astfel de oameni și devii mai puternic, 4. Provocarea este să rămâi deschis într-o lume care se străduie parcă să te închidă. Câteodată, lași un geam deschis și vă regăsiți din nou. Mai buni. Alte dăți, desenezi un perete imaginar și știi că este pentru totdeauna. Pentru că tu trebuie să știi, pentru că astfel de oameni trebuie să știe că nu au voie să se poarte urât nici cu tine, nici cu altcineva, pentru că, așa cum a spus Gaga: Viața este frumoasă, dar câteodată este nevoie să fii un pitbull.

Și această forță a iubirii… Dumnezeu, lumină… Este mereu acolo și cât de departe sau de aproape ești de ea numai tu știi, dar este acolo este ceva ce am auzit-o pe Madonna spunând acum mulți ani.

Nu este vorba despre a fi „drăguț”. Este vorba despre a fi real.

Și 5. Sunt oameni, slavă stelelor, care nu vor să te rănească și care vor să te facă să râzi. Că fiind vulnerabil este singurul mod de a lăsa inima să simtă plăcerea adevărată care este atât de reală că te sperie.

Prietenii nu mint!, Stranger Things

Când am auzit Nu-ți face griji, am eu grijă de tine în cea mai întâmplătoare (știm cum este și cu acest întâmplătoare) situație, am simțit că plutesc. Se pare că am avut nevoie să învăț eu, în primul rând, să mă protejez, pentru ca, mai apoi, să mă protejeze altcineva, în afară de tata și Radu, să mă facă altcineva să râd cu lacrimi în afară de tata și Radu, ca să știu exact cum se simte când este real. Realul meu. Este nevoie de cineva real și știi că este real ce simți. Și ești pe un norul 9.

Și.

Simți. 

Inima.

Lui.

Cum.

Se deschide.

Atunci știi că și cu-adevărat-ul și adânc-ul au meritat în totalitate 2.

Ce-mi place să văd când cineva îmi arată ceva ce nu au putut ascunde. Un râs, să zicem.

Este un fragment din Femei Care Aleargă Cu Lupii a Clarissei Pinkola Estés, o carte pe care am început-o în zilele în care am redescoperit râsul cu lacrimi în ochi… Amuzant, amuzant.

Nu e unidimensional, căci râsul se împarte cu ceilalți. Sunt foarte puține – bune, dar foarte puține – lucruri pe care este bine să le faci singur, dar toate celelalte sunt minunate atunci când sunt împărțite – principiul fundamental după care am început Oz În Paris, în primul rând. Aproape orice, de fapt. Tobe, tobe. Conexiune. Tobe, tobe. Când am descoperit sentimentul conexiunii, am fost pentru totdeauna prinsă. Poate a fost momentul în care adormeam cu muzică. Poate a fost o-mbrățișare. O privire. Conexiunea este cea care face să dispară un soi de ~ dor ~ în apa din pictură și să apară sentimentul de ~ acasă. Și când cel mai bun îl zărește pe cel mai bun, poți să pui pariu că este cel mai bine!, aceeași Susie din The Marvellous Mrs. Meisel.

Al tău cel mai bun.

Spune a voastră, cu drag.

Nu sunt o fană a relațiilor bolnăvicioase, a chimiei nebune da, duh!

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc, și hello din nou!

😉

PS: Am stat cu ai mei in carantină, la munte, și tata m-a filmat:

Merci, tat!

Editare ulterioară: tocmai am dat peste

După ce am dat peste: https://ozinparis.com/do-you-like-to-do-it-by-yourself-selfie/.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.

Hey, this is Cristina Pavelescu wearing a music cassette sweater, decoding (life) style and writing from wherever, yet always living in OZ, a world I invite you into. To smile in front of our screens (and live one day), put any kind of questions, answer in writing (or imagination) and marvel at fashion which is, in fact, style.

FOUNDER AND EDITOR

View All Articles