Citatul din titlu este a lui Diane Von Furstenberg și, într-un timp în care mi-am pus zece posibilități diferite în față și nu am putut să îmi dau seama pe care mi-o doresc cel mai mult, faptul că am știut, într-adevăr, ce femeie am vrut să fiu m-a făcut să ajung în locuri dincolo de posibilitățile despre care am crezut că știu, să ignor posibilitățile și să devin mai mult din mine. Conectarea punctelor ajută să te cunoști pe tine mai bine, semnele de exclamare sunt miracole și semnele de întrebare fac parte dint-o grămadă de emojiuri.

Sau ghilimelele.

Zilele de naștere sunt, în fiecare an, oportunități de a o lua de la capăt și ideea este să te ții de ele, să lucrezi la ele. Relațiile. Toate încep plăcut și devin superbe atunci când lucrăm la ele (lucrăm de plăcere la ele – să ne relaxăm – a lucra de plăcere este minunat, ceea ce, de fapt, nici nu poate fi considerat lucru, așa că!). Doamne, ce dor mi-a fost de scris. Dac-ar putea notițele din caietul din telefon să meargă singure pe plajă ca să le vadă soarele! Au ajuns de la mine în caiet o dată, cine știe, poate ajung și pe plajă-ntr-o zi. Sau la New York.

Așa cum îmi e mereu dor de dansat. Noroc că mereu dansez.

Cea mai importantă relație în viața ta este relația pe care o ai cu tine, pentru că, indiferent de ce se întâmplă, te vei avea întotdeauna pe tine. Am citit asta în cartea lui DVF, Femeia care mi-am dorit să fiu (The woman I wanted to be), am citit cartea de două ori până acum, în avion, în drum spre fratele meu. Cumva, mereu am prețuit această relație, gândindu-mă că dacă sunt sinceră cu mine în primul rând (și prin sunt sinceră mă refer la a fi eu așa cum îmi place mie să fiu, să cresc consecvent, așa cum îmi plac oamenii care cresc consecvent în timp ce sunt cu-adevărat ei înșiși), o să fiu bine. Super. S-a ajuns aici, dar hey. Orice relație care vine după este doar un plus. Ușa a rămas, probabil, deschisă, am început să scriu și inspirația a intrat fără să bată. Exact așa cum oamenii o fac câteodată. Direct în viețile noastre. E vorba despe a fi acum aici. Poate fi vorba despre desenat la fel de bine cum poate fi vorba despre contabilitate. Nu am nici cea mai vagă idee despre cum se simte cea din urmă, dar sper că la fel. Altfel, cred că oricine ar fi bine să fie artist măcar pentru o zi (sau să lase o ușă deschisă pe ici-colo). Cred că suntem cu toții [artiști], am auzit-o pe Madonna zicând într-un interviu și a făcut imediat sens pentru mine. Mi-a plăcut. Am crezut dintotdeauna același lucru, doar că nu am avut curajul să o spun. A zis-o Madonna. Trebuie să fie uman în primul rând, mi-a spus mama într-o conversație în care plângeam de tristețe după vreo relație sau alta. Eu nu plâng, nu sunt slabă – spuse cu un ton amuzant, evident. Plângeam, dar am simțit o alinare, mai apoi. Relația cu mine mergea strună. Făcea tot sensul din lume. Puncte, puncte.

Pentru că o s-o iubesc pe Whitney întotdeauna, dar o să iubesc, negreșit, viața mai mult.

Cu toții alergăm, mai tot timpul, după o idee, un gând, una, alta, dar momentele care, literalmente, coupe notre souffle (ne taie răsuflarea și este souffle, nu soufflé) se întâmplă într-o zi însorită, aleatorie, de aprilie, în timp ce stăm pe plajă, pe prosopul de vară, cu jachetele de iarnă pe noi. Simțiți nisipul proaspăt de primăvară pe picioarele reci? Vântul din păr? Doar că ziua nu este, de fapt, aleatorie. Este ziua mea de naștere.

De ziua mea, vreau cea mai bună înghețată, gratis, pentru toată lumea, fără efecte secundare, fără kilograme în plus.

Ce mă fac cu viața mea? este o întrebare pe care am auzit-o recent și, sincer, destul de des constant în viața mea. De la prieteni și – ce bine că sincer nu are termen de comparație – de la mine pe la douăzeci și un pic de ani. Încet, dar sigur, întrebarea a început să se estompeze și, ori de câte ori, prieteni se plâng, îmi este greu să fac același lucru. Dar, te rog, plânge-te și tu de ceva, nu o faci niciodată, nu ai lucruri despre care să te plângi?, o prietenă odată apropiată, acum mulți ani, mi-a zis și m-am gândit (în două secunde): Dacă încep acum să mă plâng despre faptul că am trimis o sută de CV-uri în lume și nimic, abia mai târziu am realizat că, de fapt, ținteam spre o direcție greșită (prietena era cât se poate de angajată, avea un fel de menajeră și eram fericită pentru ea), sau că am scris pe site-ul meu un articol întreg care este momentan în ciorne și nu este pe nicăieri, practic, ca cineva să îl poată și vedea, dar, hey, este în mintea mea, că nu mi-a plăcut tonul cine știe al cărui prieten sau cărei prietenă în cine știe ce discuție în care, oricum, părea să mă fi deschis doar eu sau că nu mi-am făcut exercițiile de dimineață pentru că nu am găsit în mine energia necesară să o fac, atunci întâlnirea noastră, acum, ar fi doar o continuare a tot de mai devreme, înainte de a fi dat răspunsul: Mereu am lucruri de terminat sau la care mă gândesc, știu că o să le fac, vreau să le fac, așa că o să le fac. Plânsul de milă nu mă ajută și doar te va încărca negativ pe tine, așa că… Sau ceva de genul, dar poate mai scurt. Sau mai lung. Țin minte că era la prânz, e posibil chiar acesta să fi fost răspunsul și îmi mențin poziția. Drept dovadă. Vorbitul despre lucruri înspre rodire, însă, asta ador. Ador fructele. Și să fac lucruri cu care îmi doresc să îmi petrec timpul. Dacă este ceva ce cu-adevărat îmi doresc să fac, atunci nu simt că este vreun minut pierdut, doar timp bine petrecut. Este asta oare disciplină? Așa sună și am crezut că nu îmi place, dar iată! Îmi place.

Oamenilor le place să se plângă. Oamenii s-ar plânge și că insulele Maldive nu au ceva special. Oamenii… Oamenii sunt oameni remarcabili.

Conversațiile reale, pe de altă parte – care se întâmplă la cină, în mașină cu muzică și tot, rezemându-ne de un stâlp în club (vorbind despre tot), la telefon la orice oră cu orele sau conversații care nici nu au nevoie de cuvinte pentru a clarifica lucruri, doar de telepatie, sau conversații care se întâmplă doar între două perechi de ochi, fără gură, fără urechi (câteodată obligatoriu poate fără ochi dar cu două guri sau două perechi de urechi) clarifică lucruri. Cred că a clarifica lucruri ajută la înaintare în relația cu noi și, abia mai apoi, într-o viață trăită împreună. Nu e atât de ușor mereu, dar! Dar! Găsești energia dacă îți place cu-adevărat viața, îți dorești o viață extraordinară și ești recunoscător pentru viața extraordinară pe care o trăiești deja. Așa devenim mai naturali. Lejeri.

Lejeritate, de asta avem nevoie în viață. Lejeritatea, pentru mine, este atunci când a fi profundă îmi permite să zbor sus, Franca Sozzani

…

Punctele mă fac să mă gândesc la puzzle. Cum funcționează, cum piesele funcționează împreună numai dacă fiecare piesă funcționează înăuntrul imaginii pe care (abia după ce este întreagă) o poți vedea de la distanță și observa cât de frumoasă este. Vorbesc de parcă un puzzle ar fi vreo operă de artă sau ceva, dar nu crezi că este? Poți să vezi cum ai reacționat în anumite situații și să realizezi că nu e bine să reacționezi câteodată. Nu în sensul în care ești rece și nu mai ai sentimente, évident, ci în cel în care te uiți mai întâi în tine să vezi de ce și ce și când, vezi care este cel mai bun lucru de făcut și îl faci. În fracțiuni de secundă, dă-ți seama de intenție. E un exercițiu, chiar și într-o relaxare e un exercițiu, o continuă conștientizare, dar e vreo altă opțiune mai bună? Suntem doar umani și a-nvăța lucruri noi este totdeauna incitant. Plăcut. Și apoi sunt lucrurile pe care doar le știm, nu ne-a învățat cineva, nu poate să ne învețe cineva, ține doar de noi și cine suntem noi. Și mai plăcut.

Să fii competitiv cu tine e plăcut.

Câteodată, cele mai incredibile lucruri sunt create sub presiunea de a nu avea suficient timp. Când suntem împinși să facem lucruri pe care, poate, nu am fi avut curajul să le facem dacă timpul ar fi fost infinit. Oamenii și stelele (printre care și suntem, dacă ne oprim puțin și ne gândim). Trebuie doar să ne dăm seama care sunt acele lucruri pe care ar trebui să le facem în viață și să le facem. Doar.

Urmărește-ți gîndurile, ele devin cuvinte. Urmărește-ți cuvintele, ele devin acțiuni. Urmărește-ți acțiunile, ele devin obiceiuri. Urmărește-ți obiceiurile, ele devin caracter. Urmărește-ți caracterul, el devine destin. Nu rău, nu? Semnul întrebării, oui, oui.

Am dat întâmplător, acum ceva timp, de o poză cu Kate Moss (laptopul meu și, de fapt, orice dispozitiv de-al meu și nu numai, este plin de poze cu Kate Moss și multe dintre ele au acest faimos citat al ei, pe care îl ador: Kate, nu te poți distra tot timpul! De ce, cacao, nu?) cu citatul: Nu a fost cineva vreodată care să poată avea grijă de mine. Johnny [Depp] a făcut-o pentru scurt timp. Credeam în ce zicea. Dacă eu îl întrebam Ce să fac?, el îmi zicea. Asta mi-a lipsit când am plecat. Pierdusem prezența cuiva în care puteam să am încredere. Un coșmar. Ani și ani de plâns. Oh, lacrimile!

Nu sună asta la fel de măreț precum sună a iubi și a fi iubit? Chiar și când devine trist, dacă devine trist, nu trebuie să devină trist, a ști că am iubit și am fost iubiți este cum sună următoarea melodie. Indiferent de final. Deși m-am oprit din a vedea filme romantice cu final trist. Am fost întotdeauna mult prea romantică pentru a nu mă fi schimbat înspre finalurile fericite.

Adeseori întreb oameni ‘care a fost vârsta lor preferată în viață’. Singurii oameni care spun ‘douăzeci de ani’ sunt oamenii care încă au douăzeci de ani este ce a spus filozoful francez Paul Nizan.

Zece posibilități, pur și simplu, nu au fost suficiente în ai mei ani douăzeci. Este infinitul de posibilități care ar trebui considerat la orice vârstă. Nu ar trebui să ne oprim vreodată din a visa măreț sau a ști ce femeie/bărbat/trangender/etc vrem să fim și să devenim din ce în ce mai mult din ce suntem cu adevărat. A face lucrul corect, chiar și când nimeni nu știe despre el, ajută. La fel este și atunci când personalitatea se întâlnește cu sufletul și acestea se îndrăgostesc de umor, deși a spune asta este mai degrabă extrem de dulce decât amuzant, dar hey!

:-„

pseudonim pentru cuvântul la care ne gândim, dar pe care nu îl rostim: I-U-B-I-R-E, iubire.