Sau viața a știut că îmi doream cele mai bune locuri din sală și exact pe acelea mi le-a dat?

Zilele care sunt atât de încărcate de electricitate încât aproape că nici nu poți să le povestești din prima sunt cele care rămân undeva pentru totdeuauna. Nici măcar părinților cu care ești în vacanță la fratele tău. Cristina, nici nu mi-ai povestit cum a fost aseară la U2!, mama. Stai, stai, e prea devreme să intru în subiect, fac ochii mari, ridic mâinile, mă uit în sus, îmi pun palmele pe pomeți, le trec prin păr, scot un Uh! și ies din bucătăria cu insulă și multe geamuri a fratelui meu.

Fratele meu zic de obicei în medii oficiale, frate-miu pronunț întotdeauna deși se scrie frate-meu, Radu îl cheamă și cum ne spunem noi între noi nici nu-mi dau seama de unde vine. Nu e vorba despre vreun alintat, nu a fost vreodată, dar e despre mult pupat și îmbrățișat. Din partea mea mai întâi și a lui mai apoi, aparent ușor forțată de fiecare dată, dar însoțită de un zâmbet fun pe care parcă numai eu îl știu.
Cu frate-meu trăiesc unele dintre cele mai intense momente de când îmi aduc aminte de mine. Într-un mod în care copiii o fac, natural și fără o conștientizare la fața locului. Locul se schimbă doar. Nu mai este în camera unde adormeam împreună în casa părinților; este malul unui mări în Anglia, este șemineul din casa lui și a fetelor lui, este mașina lui sportivă, mereu curată și cu muzică ce numai la el în mașină se simte ca-ntr-o casă în care când intru mă simt ca acasă, la un pahar de vin despre care el îmi spune că este preferatul lui și eu îi spun ce simt si văd. Pentru că la noi toate au legătură și cu ce vedem. Mama face niște plăcinte pe care nu toată lumea le înțelege; ele vin cu multe note, imagini, mirosuri și un after-taste care se duce direct în acel loc din creier și așa ajungem în… Acel loc. Al nostru. 

Câteodată râde din tot sufltul pentru că înțelege totul numai din reacția mea. Puțini oameni o fac, să râdă din suflet și să ne înțteleagă așa. Acolo e și muzica, lumea, acolo sunt gusturile, vacanțele, dar și hainele. Este locul despre care numai noi știm. Scriu aici despre loc, dar tot numai noi știm.

Pe vremea când firma de cablu a instalat la ai noștri internetul și a trebuit repede să spun un nume de rețea și unul pentru parolă, am zis instantaneu evenbetterthantherealthing și vreaulaconcertu2. Nu am mai folosit user-ul sau pass-ul nici înainte, nici după acea zi. A fost acum mai bine de 20 de ani, ani în care ori de câte ori vine cineva la noi, ai mei mă sună să mă întrebe care e parola, căci de rețea se prind și musafirii cumva. Azi am schimbat-o. Am fost la concert U2 cu frate-meu.

Pe 20 octombrie 2018, așa s-a nimerit. Pe 8 august 2018 le-am cumpărat. Unul dintre cei mai buni prieteni de-ai lui Radu îi spusese că vine în vacanță la el în Liverpool și că poate ar fi tare să meargă la U2 în Manchester. Trecător, îmi spune despre asta frate-miu. Zic Ce? Vreau și eu!. Frate-meu: A, da, parcă asta era și parola acasă, nu?. Vreo două zile am stat botoasă, cum ar zice tata. Vorbim din nou și îi zic să mergem cu toții, și cu ai noștri. Am căutat fiecare bilete, găsesc eu pe viagogo, găsește el la Manchester Arena, dar nu cumpărăm. Mai trece vreo săptămână, găsesc ultimele două bilete într-o zonă care încă era OK, îl sun pe Radu, nu răspunde, le iau. Mă gândesc Mai este așa de mult până atunci…

Dar 19 octombrie venise parcă-ntr-o clipă și am aterizat la frate-meu, locul care mă face să uit și mai și de internet sau social media. Petrecem toți, cu tot cu fetele lui și părinți, o vineri care parcă seamănă cu o cupă de șampanie care este foarte fin umplută numai la timp ca să avem o sâmbătă ca niciuna alta pentru a o bea. Toată săptămâna a fost destul de neuitat și ea, deși nu este de neuitat ce s-a-ntâmplat. Ca pe ace am stat. De fapt, nu am stat; am mers de nu am mai știut de mine până-n pânzele albe pentru ce mi-am dorit. Biletele cumpărate pentru concert nu ajunseseră la timp, așa că am vorbit în fiecare zi la telefon ba cu numere din Anglia, ba cu numere din Elveția și cred că am strâns vreo 50 de e-mailuri prin care comunicam cu tot felul de Thierry sau Ariel, toți asigurându-mă de un super profesionalism. I-am crezut.

Sâmbătă, pe 20, după un mic dejun cu toții în curtea casei, am fost la petrecerea unei prietene de 4 ani a fetelor lui frate-meu cu frate-meu. Ele la petrecerea lor, noi la petrecerea noastră. Nu aș fi menționat și acest lucru dacă nu aș fi stat până și acolo la telefon cu cei de la bilete. Radu se uita întrebător la mine, eu îi făceam semn că nici nu are rost să intru în detalii, dar că se rezolvă 200%, l-am citat pe Thierry. 

Ajungem acasă la timp ca să mâncăm cu toții și plecăm, eu cu Radu, în vervă. Urma să facem vreo oră și ceva cu mașina până-n Manchester. Ne oprim la benzinărie. Este benzinăria la care ne oprim mereu să luăm ciocolată Ritter Sport cu migdale sărate în miere sau ceva, cu alune întregi de pădure, cu cocos, încă vreo două feluri și Cola. Nu tu apă, nu tu ceva cu vișine. Eram un pic high on entuziasm. Mă duce sus pe un drum deaspura autostrăzilor de unde observăm nu doar traficul, ci și soarele pregătit să apună. Soarele a fost în jurul nostru tot drumul asemenea unui personaj de desene animate care se joacă de-a v-ați ascunselea. Autostrăzile se tot îmbină frumos și elegant între ele, dar și cu vegetația din toate direcțiile. Ajungem cu mașina ba în fața soarelui, ba soarele e în spatele nostru, ba e-n stânga, ba e-n dreapta; totul pare o joacă atât de plăcută, cumva. 

Și cu muzica, ah!

Mă sună iarăși Thierry din Elveția – m-a ținut vreo jumătate de oră la telefon – și îmi este atât de greu să mă concentrez în discuția asta! Parcă se tot chinuie să mă încețoseze în aceeași măsură în care – chipurile – își dorește să mă clarifice și mintea mea face eforturi să facă loc pentru lumina soarelui din lateral. Mă chinui, dar mă animă discuția despre… Univers cu Radu care conduce în dreapta mea. Dintr-odată mă uit înspre el și atunci pentru prima oara, văzându-i reacția, mi-am pus întrebarea în același timp cu el: Oare este posibil să fie vreo minciună pe undeva?. În aceeași măsură: Oare este posibil ca ceva să funcționeze atât de prost la un nivel atât de sus?. Eu doar a doua variantă am văzut întruna toată săptămâna.

Vai!

A! După discuția cu Thierry, i-am spus lui Radu: Dacă ajungem la concertul ăsta, totul este posibil!. Nivelul de abrambureală psihologică era undeva atât de sus, încât creierul mă durea deja, numai sufletul tot mai credea.

Uh, da.

Mergem și vedem. Soarele tot apunea pe autostrăzi, dar și în Manchester unde am ajuns. Îndrumați de organizatori, parcăm undeva la vreo 20 de minute de mers pe jos până la Arena. Până la Arena, totuși, am tot ghicit drumul; ne simțeam ca într-un joc. Iar. Dar unul în care mașina era deja departe, cărările întortocheate și noi fără nici măcar vreo versiune printabilă a biletelor. Se ține oare concertul? Este adevărat ce se întâmplă? în timp ce îmi luam capul în mâini. Frate-meuu râde, Hai!. Thierry îmi spusese că vom fi găsit biletele în baza e-mail-ului de la el, la casa de bilete. Ajungem și vedem o coadă imensă. A, toată lumea o fi în aceeași situație, zic. Dar pe de altă parte mă gândesc Cât de complicat să fi fost să vândă bilete pentru ditamai turneul U2? În fine, statul la coadă leagă, însă, niște discuții între mine și Radu care ne fac să uităm de puzzle-ul imens prin care am ajuns la U2. 

Radu este chirurg, ca tata. Când vine acasă – exact așa este și tata și poate de aici vine presiunea Dar oare care este misiunea mea în viață? – este ca și cum vine de la plajă, are un aer atât de calm și împlinit în jurul lui, încât te face să te întrebi întotdeuna Pe mine ce din ce fac mă face să mă simt așa?. Parcă zboară și, în zbor, le ia și pe fetele lui cărora nu numai că le arată acel je ne sais quoi, dar cu care se distrează și dansează în orice-mprejurare. 

Fac rime?

Frate-meu a avut o adolescență pe care o vezi în filme doar. Cum plecau părinții peste noapte pe undeva, cum era casa plină și petrecerea în toi. Am vie în minte imaginea cu casa noastră de dimineață plină de prieteni dormind prin casa mereu pusă la punct, după o petrecere în care mâncarea era asigurată de mama fără știrea sau voia ei, dulciurile și băuturile de tata fără vreo înțelegere dinainte cu tata, evident.

Dar nu despre asta am vorbit noi la coadă.

Ajungem la casa de bilete, explic, arăt e-mail-ul. Un domn simpatic verifică toate posibilitățile în timp ce capul meu intră aproape cu totul peste tejgheaua omului. Ceva nu se lega. Vine un altul simpatic și îmi spune că este o minciună, că site-ul al cărui nume nici nu-mi vine să-l mai scriu este o fraudă și că așa mint ei oamenii. Simt cum un ciocan îmi atinge capul.

Mă uit la frate-meu cu ochii care încă primeau nenumărate întrebări de la creier. Frate-meu zâmbește, mă ia de mână și îl întreabă pe un alt domn simpatic dacă mai sunt bilete de cumpărat la concertul U2 ce avea să înceapă în vreo oră. Ne conduce direct la o altă casă de bilete. Frate-meu vorbește cu domnișoara de la bilete; simpatică și ea. Prima oară întreabă de sectorul unde cumpărasem eu prima oară biletele. Mai erau vreo două pe undeva. Fără să aștepte vreun răspuns de la mine, frate-meu o-ntreabă pe domnișoară care sunt cele mai bune bilete încă disponibile. Îi spune; Radu din ochi mă întreabă; mintea mea căuta în memorie harta locurilor (vizualizată de mine toată săptămâna printre e-mailurile cu Francesca sau Jack). Domnișoara super cool se uită la mine cu cea mai cool privire, îmi face un semn că sunt cele mai bune locuri și parcă dăm și-un high-five imaginar. Plătește Radu. Super, mă gândesc, am dat eu 280 de lire, mai dă și frate-meu vreo mie acum. Îl întreb, 150 îmi zice. Waw, îmi zic.
Avem biletele. Pentru prima oară în această săptămână știu sigur că avem bilete la concert. M-am relaxat. Am intrat. Fețele noastre prin aglomerație căutând intrarea în sectorul nostru cred că merită fotografiate, dar încă tot niciun gând la cameră sau telefon. Ne luăm înghețată. Am găsit locurile. 

Cele mai bune din sală; aici am vrut să ajung. La concert U2. Turneul la care am ajuns se cheamă eXPERIENCE + iNNOCENCE Tour. Interesant, nu?

Viața are un mod câteodată de a ne arăta lucruri! Lupta prin care orbește am trecut fără să iau în considerare nici măcar pentru o secundă varianta că nu ar fi posibil sau că oamenii nu sunt toți bine intenționați pe planetă, ca să ajung la concert (la o dorință) pare a fi aproape o metaforă pentru drumuri în viață, în general. Iar oamenii – sunt convinsă că toți – sunt nice, dar au uitat. Ceea ce este lame; ce altceva mai e în viață?

De ajuns, am ajuns, dar fără frate-meu în acel moment nu aș fi intrat la concert. Am plecat fără geantă, fără nimic. Am plecat ca atunci când eram copii.

Not a care in the world! (Eu.)

Este adevărat că nici el nu ajungea dacă nu insistam eu. Noi nu ajungeam dacă nu credeam că avem bilete și tot așa.

Metafora? Ok, să mergi cu sufletul curat înspre ce crezi, simți și îți dorești indiferent cât de redundant pare totul câteodată, da. Dar să și înveți să fii salvat din când în când pentru că s-ar putea să ajungi să îl vezi pe Bono cum parcă numai ție îți cântă. Vouă, ideal vorbind.

U2 cântă în fața noastră și noi, așezați, cu capetele sprijinite-n mâini, ne transpunem direct în sufrageria de acasă când mă trezeam noaptea să mă uit la MTV Video sau Europe Music Awards. Acum suntem la 20 m distanță de ei, în cele mai bune două locuri din Arenă.

Magic sau ce?

Oameni care să te salveze sau împreună cu care să ajungi unde îți dorești și să te și distrezi sunt rari, iar gustul unui McDonald’s (cu sendvișuri și deserturi bine alese, high-five, Radu!) împărțit la două dimineața pe autostradă-n drum spre casă cu cea mai tare muzică, cele mai tari discuții și o lumea numai a noastră face ca momentul să devină o sărbătoare cu artificii la sfărșit. Luna se-nvârte în jurul nostru acum. Apoape plină. Mai avem vreo 15 minute până acasă. 

Te duc undeva! Ieșim de pe autostradă și mergem pe niște drumuri pe cât de înguste, pe atât de feerice în Anglia. Inima îmi sare din piept de atâtea rollercoastere și artificii.

Ajungem într-un loc în natură, noaptea, pe care chiar nu am cum să-l descriu în cuvinte. Sau poate e prea devreme! Pot spune doar că am simțit bagheta magică atingându-mă de-această dată pe cap și am vazut-o atingându-l și pe frate-meu.
Am ajuns acasă târziu în noapte, bem apă. Ne intersectam cu tata pe hol.

V-a plăcut? 
Da!
Noapte bună!

Am purtat o cămașă dintr-un bumbac fin de un albastru electric cu buline albe care mi-a intrat direct în suflet pe un raft anume, o bluză care are un mic artificiu atașat mereu de ea luată acum ceva timp cu frate-meu, pantalonii raiați care au fost o surpriză de la cumpărat încoace, Nike-urile care îmi sunt dragi by default și o geacă vintage Lee găsită într-un magazin atăt de hipster încât nu te-ai fi așteptat acolo ever să găsești un clasic Lee. Asta e geaca mea?, m-a întrebat Radu. Nup, i-am răspuns. Dar clar ar fi putut fi.

Acum sunt acasă. Câte acasă am. Fac ochii mari, ridic mâinile, mă uit în sus, îmi pun palmele pe pomeți, le trec prin păr și scot un Uh!

Si pentru toate de mai sus, tu, mulțumesc și te iubesc!
Fuck off, parcă-l și aud, și văd cu un anumit zâmbet pe care parcă numai eu îl știu.