x
17361

Iubește-ți Creierul

decembrie 07, 2020

Este ciudat cum, în timpuri precum acestea, de pandemie, în care trăim cu toții, ca planetă, și prin care trecem fără a ști ce ne așteaptă, realizăm că, de fapt, nu putem ști ~ vreodată ~ ce ne așteaptă. Cu sau fără vreo pandemie de orice fel. În trecut, am făcut planuri. Mă rog, poate voi ați făcut. Eu nu prea. Și nu știu dacă este un lucru bun sau rău, dar m-a adus la cine sunt astăzi. Am învățat – de câteva ori de ținut minte pentru totdeauna – pe calea grea, că planurile te fac să trăiești lucruri la un nivel mai mare. Câteodată. Exact așa cum, câteodată, cele mai frumoase lucruri se întâmplă atunci când nu faci planuri de vreun fel. Și atunci admirația mea pentru viață crește și totul se simte ca o plimbare cu mașina pe autostradă, pe coasta din Malibu – la zece dimineața, să spunem – și ești într-un tricou de bumbac fin, de culoarea untului, ușor șifonat – este din bumbacul care se șifonează cel mai frumos – ce plutește pe lângă corpul tău, perechea mea preferată – mă întreb oare când o să mai dau de o pereche la fel de preferată și știu că o să dau și sunt entuziasmată – de jeans, albaștri. Aceste – nici măcar nu le putem numi neapărat – gânduri se plimbă prin minte pentru fracțiuni de secundă, în timp ce absorbi fiecare parte a plimbării de pe coastă. Și eu, încă, nici măcar nu am ajuns în Malibu. Dar apoi, viața râde chiar când crezi că este totul în ordine și un alt anotimp începe. Te schimbă, te face cine ești, dar, mai întâi, te face să îți spui Mamma mia. Și este greu, dar știți ce și cine a spus: Adevărul te va elibera, dar mai întâi te va enerva. Gloria Steinem. Și-apoi, într-o zi, ceva se întâmplă, este mereu conectat la tot ce ai făcut între timp, și ești iar pe autostrada din Malibu sau într-un loc total diferit. Când ajungi într-un loc total diferit, știi că ești într-o călătorie total diferită, îți pui centura de siguranță și te setezi să dai tot ce ai mai bun. Să o trăiești cât mai autentic în timp ce simți și briza din când în când.

Când am cumpărat două bilete la concertul U2 din Manchester, acum doi ani, pentru mine și fratele meu, ca o surpriză, am crezut că am totul sub control. Sau, cel puțin, așa ar spune o prietenă când i-aș spune povestea. Dar da, destul de metaforic vorbind, am crezut că am. Dar era natural să cred că am. Nu ai cum să mergi la un concert U2 fără să plănuiești, fără să plănuiești din destul de mult timp înainte chiar și să-ți ajustezi viața, un pic, în jurul situației nou create. Mai ales când nu trăiești în Manchester. Nici măcar în Marea Britanie. Este, în orice caz, unul dintre cele mai plăcute lucruri care să meargă prin mintea ta în timp ce tu mergi pe autostradă. Pentru acele fracțiuni de secundă menționate anterior. Așadar, puteți să îl numiți control, eu îl voi numi plan. Pentru moment. Dar apoi, tot ce s-a-ntâmplat în jurul acelui concert U2 – numit eXPERIENCE + iNNOCENCE – a fost atât de în afara oricărui plan pe care nici măcar nu am avut cum să mi-l imaginez vreodată, a ajuns să se transfome-ntr-o poveste și din povești ni se alcătuiește viața. Și-atunci înțelegi. Ești fascinat. Se simte ca îndrăgostitul, deși știm că nimic nu se simte ca îndrăgostitul. Sper că știți ce vreau să spun. Stați puțin. Cred că se simte ca îndrăgostitul cu-adevărat. Pentru că te-ndrăgostești de viață, de fapt. Și nu mă refer doar la iubirea din basme, ci la iubirea hardcore care se duce direct înspre centrul tău, iubirea care te schimbă. Iubirea care te duce atât de adânc în tine încât te schimbă. Alt fel de iubire este monoton și avem o singură viață. Aceasta nu este o probă de haine, cum ar spune Bill Murray.

Când am spus în jurul concertului, vorbeam serios. Pentru că m-am așteptat ca U2 să fie tot ce mi-am imaginat în concert să fie. Au fost chiar mai mult și l-am savurat din cele mai bune locuri din Arenă după ce am fost mințită în tot timpul – pentru o jumătate de an – de când am cumpărat biletele – false – până în ziua concertului. Printr-o magie, am găsit disponibile, la casa de bilete, cu o oră înainte de începerea concertului, cele mai bune locuri două din Arenă. Cele mai bune locuri! Metaforele ne-ar duce la un alt capitol, dar vă puteți imagina prin ce fiori am trecut. Cu fratele meu lângă mine. A fost o mare lecție de încredere și am fost șocată – din nou! – să văd cât de departe merg oamenii prin minciună. Companii întregi chiar. Eu nu pot să mint. M-am mințit pe mine de câteva ori în viață și m-am simțit oribil când am realizat că m-am mințit, așa că nu aș alege să mint pe cineva și atunci uit că mințitul este posibil. Cu toate acestea, simt – acut – o minciună de la distanță. Iese întotdeauna la iveală, oameni buni, relaxați-vă.

Și când captezi acest sentiment și faci ceva în legătură cu el, ajungi într-un loc liniștit, cu pace. Acum știi. Acum știi mai bine și nici nu poți să fii nervos. Pentru că mă face să mă simt norocoasă să pot fi conștientă de lucrurile magnifice pe care le simt când sunt fericită. De la mici la grandioase. Dar ce este simplu și ce este grandios? Când este atât de intens, este intens. Punct.

Este adevărul. Am simțit că ne-am luat, eu lui și el mie, inimile noastre goale în mâinile noastre goale în public este o notiță pe care am scris-o undeva și imaginea ei a rămas cu mine de atunci.

Crud.

Când nu mai ești în niciun fel de control. Nici nu cunoști cuvântul. Și oceanul este în dreapta mea. Sau Tour Eiffel-ul. Sau sunt cu mama și avem o discuție incredibilă. Sau ochii ți se transformă în cireșe pentru că porți o jachetă roz pe care o adori sau în inimi pentru că mănânci pepene roșu. Ciocolată.

Și poveștile conectează oamenii. O domnișoară cool mi-a scris zilele trecute ceva. Mai jos este originalul. Din senin.

Cui nu îi plac complimentele? Numai că acesta nu este un compliment. Este ea spunându-mi mie, fără ca măcar ea să realizeze, povestea ei. Am fost atât de fericită pentru că i-am simțit curajul cu care ea și-a spus povestea sieși, în primul rând. Povestea ei. Printr-un mesaj către mine. Și noi suntem mai mult străine decât cunoștințe și aici simt cum inima, pentru un scurt moment, îmi tresare. Pentru cineva care se îndrăgostește. De ea, în primul rând. Se numește acceptare, evoluție. Este o alegere, de fapt. Printr-o poveste pe care ai avut curajul să o spui.

Lucrurile pe care le trăim acum pot fi legate de vremurile pe care le trăim. La nivel grandios. Cu siguranță că se leagă, dar! Acestea sunt și vremuri în care lucruri trec de superficial. Dacă le lași. Alegi să o faci. Este un fel fe poveste, intimitate pe care putem să o avem în fiecare zi cu oamenii cu care interacționăm și aici vine partea care ține toate poveștile laolaltă deodată. Tu. Tu intim cu tine, mai întâi. Nu poți să ajungi la nivelul grandios fără să fi fost în cel simplu, mai întâi. În tine.

Crud.

Depinde mult, bineînțeles, de ce este grandios pentru tine, dar – până și – asta poți să știi numai când ajungi în acel loc. În tine. Mine. În noi.

Prezența de a trăi, cu-adevărat, fiecare secundă este ceva ce mi-am propus să fac poate chiar și mai mult de când planeta s-a oprit pentru un an (aproape) și nimeni nu a apucat să-și facă planuri (viața). Sau, cel puțin, acum sunt mai conștientă de această prezență. În trecut, o făceam și mă simțeam bine. Nici măcar nu m-am gândit să o pun în cuvinte. Credeam că toată lumea o făcea. Se bucura de fiecare aspect al ei (vieții). Anul 2020 a adus cuvântul – prezență – în litere mari, în fața noastră, a tuturor. Sau nu? Presupun, din nou, că a făcut-o. Sper. Scufundarea, complet, în ceva, este ce mă face să mă simt vie, dar mai mult decât atât, mă face să mă conectez mai adânc cu cine împart, mai apoi, scufundarea. Ar fi minunat să se întâmple acest lucru cu fiecare persoană pe care o cunosc (imaginați-vă!), dar am învățat, pe calea grea, că nu se întâmplă așa. M-a întristat de prea multe ori, așa că am început să-mi editez viața. Acum, fără teamă, închid ușa lucrurilor care nu mai sunt eu și deschid ușa lucrurilor care mă fac să spun hai să vedem. Pentru că nu poți lăsa pe cineva sau nici măcar vocile din mintea ta să îți fure momente din viață. Aproape că era să spun nu poți lăsa oameni reali sau nici măcar vocile din mintea ta, dar oamenii reali nu ți-ar fura oricum vreodată ceva. În special momente din viața ta. Și-atunci intră autoconservarea și mi-aș dori să nu am motive să mă folosesc de ea, dar se simte fantastic când nu trebuie să o fac și mă plimb cu mașina în Malibu pentru mai mult decât fracțiuni de secundă. Zile. Luni. Ani. Aproape că pot să miros aerul oceanului din dreapta noastră.

Nimeni nu a spus că e ușor. Este destul de greu și implică, tot timpul, disciplină, dar poate fi făcut și nu se poate compara cu nimic.

Perioada prin care trecem este cea mai lungă perioadă prin care am trecut cu nopți nedormite sau nopți în care am dormit și nu am simțit că am dormit deloc, dar am încercat să găsesc puterea, în fiecare dimineață, să nu mă gândesc la nedormit, să nu simt oboseala și să simt, mai degrabă, tot ce am simțit în timpul orelor în care nu am putut adormi și să cresc. Ajută, câteodată, și întâlnirea până la cinci dimineața cu prietenii, acasă. Să nu poți dormi. Dar nici după să nu pot adormi, la cinci dimineața? Fotografia de mai sus a fost făcută după una dintre asemenea nopți nedormite – zero somn – la nunta unui prieten. A fost o altfel de călătorie. Totuși o călătorie. În care scriu mult pe tavanul dormitorului. Nu visând cu ochii deschiși, ci gândindu-mă la adevăr și la ce poate fi făcut, în orele în care suntem cu toții treji, pentru o lume mai bună.

Sau la iubire. Numită și viață.

M-am împrietenit cu două doamne ce făceau sondaje la telefon, atât de implicată parcă am devenit.

Fratele meu intra destul de des în bucluc, adolescent fiind, eu, mai mică decât el, eram mereu acolo, martoră și complice, de multe ori, la tot ce se întâmpla, așa că eu am luat decizia că nu vreau să cauzez buclucuri. Totuși, cumva, miraculos, eu am ajuns să petrec, odată cu maturizarea, mai mult decât fratele meu și la fel de miraculos el a ajuns să fie unul dintre cei mai buni chirurgi de care am auzit vreodată. Și eu, nu știu dacă miraculos, sau surprinzător, dar oricum, eu, extrem de norocoasă, am ajuns aici și vă salut. Ador sentimentul de a nu putea să ascund ceva ce îmi place să fac. Nu prea am frâne, poate și asta ajută. Îmi plac îmbrățișările strânse. Când îmi place ceva sau timpul petrecut cu cineva sau, mai rar, dar sigur, când îmi place, place de cineva, și mereu într-o prietenie, pur și simplu nu mă opresc (până când îmi arăți un aspect urât al personalității tale și atunci s-a terminat ceva undeva în adâncul inimii mele mi-am tot zis întruna până am priceput). Loialitatea este așa.

Încotro mergem aici? Nu știu, dar mulți dintre oamenii cu care vorbesc nu știu ce fac în acest sfârșit de an care marchează și sfârșitul anului 2020. Cred că această pandemie este doar începutul a ceva ce era gata-gata să-nceapă. Lucurile se tot adunau și se tot întâmplau. Ieșeau de sub control. Unele lucruri, se pare, trebuie ținute sub control. Planeta noastră, se pare, are nevoie de autoconservare. Nu credeți? Respectarea regulilor care implică stimă, recunoștință și dragoste este la fel de fabuloasă ca încălcarea regulii de a nu purta vreodată roz cu portocaliu. Sau cu roșu. Cu sclipici.

Let it be, ca în melodia celor de la Beatles. Muzică. Și iată cum ajungem la o prietenă foarte dragă de-ale mele care mi-a trimis

Dua Lipa
Levitating
Live

și eu am absorbit totul complet. Obișnuiam să ne facem CD-uri – pentru sex, lol, dar e adevărat – și să râdem pe seama complicității noastre din spatele computerelor de la canalul de muzică la care lucram acum treisprezece ani împreună. Ea e… ea. Eu sunt… eu. În opoziție cu avocat și iubitoare de povești. Cântecul (și videoclipul) de mai jos era în topul nostru și încă ne face să râdem cu poftă ori de câte ori îl menționăm, ne-a făcut să ne spunem pie (plăcintă, lol) și acum este aici.

Hess Is More
Yes Boss


In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.

Hey, this is Cristina Pavelescu wearing a music cassette sweater, decoding (life) style and writing from wherever, yet always living in OZ, a world I invite you into. To smile in front of our screens (and live one day), put any kind of questions, answer in writing (or imagination) and marvel at fashion which is, in fact, style.

FOUNDER AND EDITOR

View All Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *