Întrebarea Și, tu ce-ai mai făcut? nu te scoate din sărite? Nu întrebarea în sine neaparat, cum sună, ci rostul ei mai degrabă și poate nu din prima neapărat, dar din a doua?

Păi, stai puțin să îmi scot lista – pe care nu o am în buzunar – și să îți citesc lucrurile întâmplate – pe care nu le-am notat – de când nu ne-am mai văzut.

Și, tu ce ai mai făcut?

Și atunci mintea parcă ia forma unui cornet. Creierul se află în extrema îngustă, evident, dar își dorește să se întindă, să ajungă la extrema largă unde deja își va fi amintit tot, după ce s-ar fi chinuit și dus în gânduri în care nu se gândea neapărat să ajungă. Ar vrea să împărtașească tot. Să ajungă la momentul în care mintea ținea cornetul în mână. Nu ca acum, când mintea este cornetul.

Cum sună cornetul.

Si parcă am făcut atâtea! Privirea mea, însă, pare mai confuză ca niciodată. Chiar și pentru mine.

La o asemenea-ntrebare, mi se pare că cel care o adresează așteaptă numai răspunsuri bombastice de genul dat demisa, căsătorit, certat, împăcat, copil, lucruri grele. Dar între timp, viața se întâmplă și este plină zi de zi de tot felul de evenimente. Atât de frumoase. Alteori șocante. Alteori atât de șocant de frumoase. Atât de multe. Trebuie doar să le vedem și trecem pe un caiet sau ceva din când în când. Pe lista de mai sus. Apoi numai să o scoatem din buzunar și să turuim.

Așa-ntrebare, așa răspuns.

Dacă tonul întrebării mai are și o ușoară ironie izvorâtă pe undeva de undeva și „și”-ul este urmat de o mică pauză, s-a terminat! Cornetul devinde un tunel de-a dreptul și nici nu prea vezi luminița. Îți întinzi o pătură mai bine și te culci. Acolo în tunel. Numai ca să eviți drumul prin tunel. Nu că nu ar fi frumos, pe alocuri este chiar minunat. Mie chiar îmi plac tunelurile, în special cele lungi, cu lumină frumoasă și multe semne reflectorizante, acum mi-am dat seama.

Dar câteodată parcă stai intins pe plajă și te uiți în zare și ideea tunelului te destabilizeaza preț de câteva secunde (în cel mai bun caz).

Sau ești în club și dansezi, când vine cineva și îți spune să zâmbești. Să dansezi când tu deja dansai.

Life is what happens while you’re busy making other plans. (Viața este ceea ce se-ntâmplă-n timp ce-ți faci planuri.), spunea John Lennon.

Ce plăcut este când stai cu cineva pe plajă și sunteți doar voi doi și marea. În timp ce sunteți pe canapea. Pe iarbă. Pe un acoperiș. În bucătărie. În pat. În club. Dar vă simțiți ca pe nisip, uitandu-vă-n zare. La cer. La stele. Și vorbiți. Orice. Despre orice. Legați. Legați idei. Cuvinte. Vă zâmbiți. Nu vă puteți opri din râs. Poate o luați chiar și prin tunel. Vedeți luminița și parcă tunelul dispare și iar se vede cerul. Iar vă zâmbiți. Tăceți. Și se face liniște și parcă nici nu a existat vreun tunel vreodată. Vă uitați înspre mare. Limpede. Respirați. Zâmbiți. Vă uitați unu-nspre celălalt. Cald. Cu drag. Cu liniște combinată cu foc în același timp. Dar totuși liniște. Un gol. Cald.

Plăcut.

Ușor.

Plăcut… Cel mai plăcut.

Si câteodată atât de neașteptat încât aerul de mare te îmbie și parcă tot ce ai văzut, crezut până atunci dispare. Precum tunelul de mai devreme. Puf! Și vezi cerul. Limpede. Curat.

Infinit.

Și ***pauză*** tu ce ai mai făcut?