Mi-am notat în telefon în timpul concertului Florence + The Machine de la Electric Castle #7, vineri, a doua noastră seară la Bonțida, comuna în care are loc festivalul. În prima seară mi-am scos telefonul din buzunar ca să scriu ador să scot telefonul din buzunar pentru a-mi nota idei, în timp ce dansam la Hideout, una dintre terasele cu muzică mixată de dj de la EC. Nu știu cine a fost dj atunci, nu m-am uitat în vreo seară pe vreun line-up, dar dimineața următoare le-am zis tuturor că mă mărit cu el.
Glumeam, deși muzica este o mare parte din viața mea, iar discuția despre cu cine, cum și când abia de curând am deschis-o în viața mea. A fost dintotdeauna ceva ce am zis că se va întâmpla de la sine. Acea iubire cu care totul devine nu doar clar și ușor – în doi! – ci și mai interesant și palpitant – în trei, patru, cinci! – fără să mai existe vreo teamă de vreun fel. Începând cu teama de a vorbi, nu mai zic de a simți sau gândi. Despre muzică, acel cineva, viața așa cum amândoi o visăm dintotdeauna în doi, trei, patru, cinci.
Și ce bine că în vise nu există compromisuri.
Luna era aproape plină și se oglindea împreună cu Castelul Bánffy în lacul de lângă terasă, iar melodia era perfectă. Nici nu știu când au trecut nopțile. Știu, însă, cum și cu cine au trecut. Cu dans până la răsărit. Câteodată uitam de telefon, altă dată rămâneam fără baterie. În cort nu există prize, există mult frig noaptea și toată căldura din lume ziua. Dar și beculețe, și vedere înspre răsăritul de după dans.
Statul la cort are un farmec anume: te ține afară din el. Vreo două ore dimineața între 7 și 9, vreo două ore seara între 7 și 9 sunt, însă, așa de plăcute!
Dacă la Electric Castle din 2018 a fost vorba despre mult mers pe jos și în 2019 a fost despre dansat toată noaptea în fiecare noapte, mă întreb 2020 despre ce va fi? Zburat? Nimeni nu îți garantează ceva vreodată (sau așa spune lumea), dar cu toții putem să sperăm, vorba titlului, dar și al celui mai recent album Florence + The Machine: High As Hope.
Și am pornit la drum cu coloana sonoră din Romeo + Juliet (1996) al lui Baz Luhrmann. Nostim cum acest CD este mereu în mașină și îl ascultăm ori de câte ori nu mai avem semnal la radio. La fel și cu My Love (best hits din 2007) al Loredanei și cu Watch The Throne (2011) al lui Jay-Z cu Kanye. Ajunge și Woman Worldwide (2018) al celor de la Justice, de pe Amazon, în curând.
Nu am mai stat la cort de când am fost într-o tabără, pe la 8 ani, undeva sus pe munte unde cățăratul prin copaci, mâncatul în aer liber seara în jurul focului, tiroliana și trasul la țintă erau activitățile principale. Nu a fost vorba despre vreo melancolie de a sta din nou la cort acum la Electric, ci despre dorința de a fi mereu pe tărâmul castelului. Corturile și căsuțele (de anul trecut) sunt singurele locuri unde se poate dormi la castel. Atfel, mai este varianta dormitului în Cluj, dar ruperea de viața cotidiană pentru a alege să stai împreună cu prieteni și încă vreo câteva mii de oameni într-un loc care pare o tabără în sine pentru câteva zile este pe de-o parte interesantă, iar pe de altă parte o realizare și mai mare a dragostei pe care i-o porți patului de-acasă. O tabără în care îți cântă Florence + The Machine într-o seară, Loredana într-o după-amiază, dj-ii te fac să nu te uiți la ceas, cortul, însă, da.
Condițiile sunt, clar, nu tocmai ușoare și nu de îndurat de către oricine, dar a te vedea adaptându-te (pentru câteva zile) ca-ntr-un fel de altă viață pe o altă planetă este, cu siguranță, o experiență. Din fericire, condițiile au crescut de la an la an. La fel și adaptabilitatea noastră. Tot de la an la an.
Și curajul.
Ora 6.16 dimineața.
Mâncarea este bine aleasă și, dacă te concentrezi puțin pe ce îți place și de ce îți e poftă, ai ce să mănânci ca să te bucuri și din acest punct de vedere, hello! Anul acesta am mai descoperit micul dejun de la Huevos Electricos, sort of gogoșile sub formă de bețe de la Churros și raclette de la Raclette Caravane, m, m, m!
Muzica, pe lângă atmosferă și oameni, este ce ne aduce pe toți la castel, motiv pentru care cu toții credem în Electric Castle #8 cu și mai multă. Muzică. Muzică. Muzică. Muzicăăăăă!
Fac ce fac și iar la Florence ajung.
Și mă bucur că ați ajuns până aici în poveste, înseamnă că aveți o adaptabilitate ce nu se lasă afectată de curentul prin care nu mai suntem încurajați să alocăm timp prea mult privitului, cititului, ascultatului, simțitului, gânditului. Lucruri de experimentat și în cadrul Electric. Lucru pe care și Florence la concert încuraja pe toată lumea să îl facă: să uităm de telefon, să îmbrățișăm mai mult, să trăim mai mult, să fim atenți, să împărtășim, să uităm de noi numai pentru a reveni mai conștienți atunci când ne aducem aminte de noi.
Fac ce fac și iar la Florence ajung, dar și la stil. Lumea la festival pare și se simte a fi relaxată. Fără norme de a se încadra în ceva, de a se purta cumva, de a îi vorbi cuiva. De a îi vorbi cuiva poate că totuși trebuia. Mai ales atunci când brusc îți dai seama că îți place de cineva. Ce faci? Faci ceva?
Și poate ideea în sine, că da, ne dorim pe acel cineva, în prima-prima clipă ne sperie, dar când ne sperie cu șutul specific în știm noi unde, parcă-parcă simțim că ne putem lua zborul și puține lucruri se pot compara cu zborul. Poate doar dragostea. Dansatul. Muzica. Oceanul. Curajul – câteodată lipsește cu desăvârșire, deși pe dinăuntru numai artificii vedem, alteori este prezent și sperie. Revin la întâmplatul de la sine cu care am început și atunci nimic nu ne mai sperie și când se întâmplă, se întâmplă. Câteodată, însă, parcă cineva de undeva ne testează curajul. Și se amuză.