Iată-mă! Singură în fața laptopului și când spun singură mă refer la “fără Internet” și, Doamne, ce bine e. Câteodată. A picat curentul și noroc că am baterie ca să pot să pot face acest experiment. Eu cu mine insămi. Sub atenta supraveghere a celor ce sunteți cu mine de ceva timp aici. De multe ori mă gândesc exact la voi, cei care, fără ca măcar să vă spun sau întreb ceva despre site, mi-ați vorbit despre acesta.
Artificii!
Când scriu aici, mi se pare că vorbesc cu voi. Cu toți deodată câteodată. Sunteți aici în ecran, parte a acestei lumi a mea, a noastră. Alteori, port cumva un dialog cu fiecare dintre voi în parte.
Îmi place să mă joc cu moda în timp ce scriu de nu mai pot! Și dacă vouă rezultatul vă dă o stare de bine în vreun fel, atunci asta este ceea ce-mi doresc să fac în viață. Am ceva veleități de comedian pe undeva, căci nu degeaba m-am născut în aceeași zi cu Charlie Chaplin.
De ce scriu asta acum despre mine? Pentru că am ajuns, în final, la concluzia că este imporant, atunci când tot ce scrii este sincer, ca voi să știți aici cu cine vorbiți. Tendința mea este, însă, de foarte multe ori (aproape întotdeauna) să spun orice despre mine atunci când sunt întrebată sau nu, fără a filtra neapărat înainte (e bine, e rău, habar n-am, dar așa sunt). Și să mă dezbrac, ajungând foarte aproape de limita nudului, moment în care mă fac mică, mică și încep să zbor aidoma unui “flubber”.
Ce? Google.
Dacă ar fi doar asta. Dar mă duc, ulterior, pe niște fire epice pe care le dezvolt, fără să mai țin cont de timp și spațiu, și pe care le percep abia în momentul în care încep să le văd în ochii interlocutorului. Acela este momentul în care îmi pun mâinile-n cap și încerc să găsesc frâna și să realizez că omul din fața mea nu este și în capul meu și că fugim nestingheriți, împreună, pe acolo.
Dar și când dau peste cineva cu care fug… Uh!
Un prieten se uita la mine, în una din coversațiile noastre, m-a oprit și mi-a spus: “Cristina, ai plecat de la A și ai ajuns la J, dar eu nu știu neapărat cum, deși mi-ar plăcea să știu, știi?”
“Aaa, pe la ce literă ai rămas?”, am spus eu ușor dezamagită, căci în acel moment trebuia să îmi caut drumul înapoi printre gânduri, când eu schimbam vitezele cu un entuziasm “mamă, mamă!” ca sa ajung în pânzele albe.
Mi-e drag. Îi e drag. Toată lumea fericită.
Aici intervine scrisul care mă ajută să îmi echilibrez mintea, să o fac să turuie in ritmul degetelor ce bat la tastură. Bat eu repede, dar mult mai încet decât repeziciunea cu care îmi zboară gândurile.
Aici este marea mea provocare. Să reușesc să le prind, rând pe rând, ca să le pot mai apoi pune pe hârtie exact așa cum le desenez în minte. Clar. Nefiltrat de prejudecăți, reguli sau media. Pfew! Liber.
“To truly laugh, you must be able to take your pain, and play with it!”, spunea Chaplin.
De ce? Într-o lume în care totul este, aparent, atât de vizibil și transparent pe Instagram, Facebook etc., dar în același timp parcă mai ascuns și duplicitar ca niciodată, nu ar fi mult mai interesant dacă am alege să fim mai personali? Să fim noi? Sinceri cu noi, în primul rând (aici intrăm pe alt fir care are mare legătură cu moda și la care o să tot revenim)? Să lăsăm sufletele să comunice. Ca-n yoga. “Namaste.”? “Sufletul din mine salută sufletul din tine.”?
Am ajuns la “Y”. V-am prevenit doar. Câteodata, distracția se întâmplă printre rânduri. Alteori, în bucătărie.
De ce m-am apucat să scriu, în sfârșit, și în română? De fapt, “De ce am scris până acum numai in engleză?”, nu? Pentru că în lumea pe care o construiesc în continuu în jurul meu (“OZ”) se vorbește preponderent în engleză (site-urile pe care le urmăresc, emisiunile la care mă uit, publicațiile pe care le citesc, filmele pe care le văd) și atunci e firesc ca și limba în care mă exprim să fie asemenea.
Dar pentru că lucrez, în paralel, cu cea mai tare echipă la revista “Celsius” în limba maternă, pe care o respectăm întru totul, am redescoperit plăcerea de a scrie și în română.
Și iata-mă, după cum ziceam.
Hop! Gata experimentul, a venit curentul. Înapoi la realitate.
