Mark Twain: Mi-am făcut multe griji în viața mea, majoritatea dintre ele nu s-au adeverit vreodată.

Este o editare ulterioară care, brusc, și-a găsit loc aici, deasupra a tot ce urmează.

Nu mi-am făcut griji nicio secundă cum că este posibil să îmi pierd papucii în râu. Câteodată, să-ți faci griji e sănătos, dar, totuși, vedeți? Nu mi-am pierdut papucii, eu doar am trăit. Am simțit. Totuși, mulțumesc că au rămas în picioarele mele. Recunosc că trebuie să-mi fi trecut prin minte. Ei, papucii. Mulțumesc, Doamne, că nu mi-am făcut griji atunci, dar că, hey, nu mai termin acum.

Acum. Unde eram?

Aceasta este o salopetă și aceea este lavandă.

Uhmm…

Aici.

Știți cum spun englezii, aproape întotdeauna, Nicio grijă! ca răspuns la Mulțumesc! sau chiar la Scuze? Avându-l atât pe fratele meu, cât și pe una dintre cele mai dragi prietene în Regatul Unit, am apucat să petrec destul de mult timp extraordinar, dar și ordinar. Obișnuit, comun.

Nu am auzit niciodată formularea în română, într-o țară în care se vorbește românește. Până de curând, când mi-a tresărit inima. A fost spusă în cel mai natural mod de către cineva pe care nu cunoscusem anterior, dar m-am asigurat că o voi fi făcut, și am făcut-o, și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Stați puțin. Glumesc, dar știți ce? Cam așa se și întâmlpă.

Nicio grijă! despre care vorbesc acum a venit de la doamna de la barul Hanului Vatra, undeva în munți, la vreo trei ore de București, în care am stat câteva zile și nopți. Ne-am intersectat, mi-a strecurat un Nicio grijă! și eu i-am zâmbit direct în ochi pentru o fracțiune de secundă după ce mi-am întors, instantaneu, privirea înspre ea. A doua oară, doamna, din nou foarte natural, mi-a spus Nicio grijă! ca răspuns la al meu Mulțumesc! pentru cafeaua de la șapte, într-o dimineață – soarele fermecător întrând în restaurant și peste tot, da, printre dealuri și văi, haine moi, comode, aer proaspăt, miros de cafea proaspătă, lapte proaspăt, înțelegeți atmosfera – când am zâmbit larg și întrebat-o delicat dacă e o expresie a regiunii. Această Nicio grijă! a ei.

Mi-a zâmbit, un pic timid, mi-a spus că nu crede sau cine știe. Că nici nu și-a dat seama că o spunea și am avut o conversație adorabilă – da, la cafea, da, în acea atmosferă.

De atunci, de câte ori mă vedea, mă întreba Care erau cuvintele pe care le-am spus? cu un zâmbet nu chiar atât de timid, tot timid, dar un zâmbet mai mândru acum. Simpatic mândru. Așadar, prima oară s-a întâmplat în restaurant, când am trecut pe lângă ea. A doua oară a fost la cafeaua de dimineață. A treia oară s-a întâmplat când pleca de la serviciu, hanul în care stăteam. Eu scriam pe verandă. De departe, destul de departe, doamna m-a întrebat, strigând, cu un zâmbetlarg acum – hehe: Care erau cuvintele pe care le spuneam? Eu am strigat înapoi, din vârful plămânilor: Niiiicioooo griiijăăăă!

A zâmbit.

Entuziasmată.

Am râs.

Fericită.

Sunt.

Momentele.

Care.

Ne fac.

Să ne simțim.

Vii.

Dacă nu atrăgeam atenția, acest moment nici nu s-ar fi întâmplat. Era un lucru obișnuit pentru ea. Pentru mine? Lucrul obișnuit pentru mine era să-mi fac griji. Nu grijile în sensul tipic, în sensul mot-à-mot. Grijile din spatele minții cumva. Griji pe care dintotdeauna cumva am știut că, subtil, le am. Îmi place să știu că lumea din jur (ideal, toată lumea) este bine (și bună). Ah, dar cum sunt și momentele mărețe, magice, trăite cu oameni asemenea, ~ măreți, magici ~ în care uit complet despre griji și extraordinarul se întâmplă de fiecare dată.

Grijile sunt o formă de activare a minții. Și mintea e cool, e super cool, când chiar ai nevoie de ea. Momentul în care, însă, începi să simți, să te bucuri chiar, este momentul pe care ați crede că l-aș numi extraordinar, dar este, de fapt, obișnuit, comun. Când ne simțim ca acasă. Și abia mai apoi, extraordinarul se întâmplă. Îl simt în stomac numai spunându-l, acum.

Știți ce zic?

Presiunea este bună în ocazii speciale. Pun pariu că o să mă bucur, într-o oarecare măsură, să îmi fac griji pentru copiii mei și abia aștept ca ei, într-o zi, să îmi citească ce am scris aici, cu niște cupe de șampanie în mână, pe o altfel de verandă, după ce ei vor fi petrecut până dimineață și noi, părinții, ne-am fi uitat la ei exact cum se uitau părinții noștri la noi când veneam dimineața acasă după ce dansasem toată noaptea. Și părinții mei au fost genul (și încă sunt, oricând sunt și ocaziile speciale) care au petrecut toată viața și chiar dacă și ei știu că noi știm, tot s-au uitat la noi într-un anumit fel întotdeauna când veneam dimineață acasă.

Îți vei spune De ce să îmi fac griji? câteodată, dar grijile sunt atât de reale câteodată că nu te poți abține. Alte dăți, dacă atragi atenția, tot ce trebuie să faci este să te relaxezi. Să simți. Încearcă să strigi cuiva, în timp ce râzi, într-un moment șarmant Niiiicioooo griiijăăăă! și o să înțelegi ce vreau să spun. E un sentiment anume.

Grijile, ca o formă a presiunii, pot fi bune când lucrezi, când îți atingi obiectivele, când trebuie să ai ochii larg deschiși în situații cruciale (asta înseamnă că toată viața este o situație crucială? Bineînțeles că nu, whooh!). Cu toate acestea, a-ți faci griji în timpul unui zbor niciodată nu a avut vreun sens pentru mine (nu ne referim la acel zbor prin care cu toții, probabil că, într-o oarecare măsură, cu toții am trecut și ne-am văzut viețile prin fața ochilor trecând). Nu e ca și cum poți să faci ceva. Trebuie doar să stai jos. Nu doar că trebuie, este chiar singurul lucru pe care îl poți face în timp ce ești suspendat într-o bucată imensă de fier, în aer. Exact cum trebuie să trăim pe planetă, această bucată imensă de pământ, în aer, pe scurt.

Să trăim. Să fim prezenți și să ne trimitem mintea, pe cât de des posibil, în vacanță.

Să nu confundăm, totuși, vreodată, a nu ne face griji cu a fi leneși. Să avem curajul de a începe o conversație care contează.

PS: acum vă urez succes cu să nu vă faceți griji!

PS la PS: m-am bucurat de han, de conversațiile până târziu în noapte, de mâncarea împărțită, de drumurile făcute, de muzică, de împrejurimi, de soare, de locurile pe care le-am vizitat, de râul în care ne-am bagat picioarele goale, chiar lângă han, și de întâlnirea cu proprietara hanului. Hello, Otilia! De parcă nu ar mai fi existat un mâine: https://hanulvatra.com/ro/.

Ultimul PS. Mă gândesc. Vedeți? Gândesc. Nu am spus simt. Așa că, hm… Am ajuns să înțeleg că viața este mereu pe cale să ne surprindă și că este, de fapt, interesată de adevărul nostru și că, indiferent de câte griji ne facem ~ am inspirat și expirat adânc ~ lucrurile se aranjează și că oamenii nu se schimbă, oamenii doar devin mai mult din cine sunt, ceea ce este minunat, pentru că eu devin din ce în ce mai mult din cine sunt eu, așa că yay pentru noi!

Whooh!

Am scris cu litere mari și îngroșate în cazul în care ați crezut că articolul se termină cu fotografia de mai sus. A fost important, nu?