Frangipani este floarea Baliului, iar Bali este insula Paradisului. Frangipani este frumoasă, crește liber oriunde prin Bali, înflorește tot anu-mprejur, miroase pe cât de frumos și aparte pe atât de subtil, poate fi roșie, roz, mov, albă sau galbenă, are cinci petale pe cât de simple pe atât de fascinante.
În aeroport, la întoarcere-nspre casă, mi-am dat seama că Baliul este exact așa. Ca floarea.
Am plecat la drum ca-ntr-un film, fără să știu mare lucru despre Bali, fără să mă uit la trailer, poate doar la un scor IMDb. M-am urcat în avion. Știți ce zic! Inside joke, francipancilor! O intrigă conform căreia aș fi plecat instantaneu într-o joi noaptea pe alt continent ar fi fost aproape ca un punct culminant. A fost o excursie plănuită.
Aveam mereu impresia, totuși, că avea să se întâmple într-o altă viață ori de câte ori îmi aduceam aminte că urma, în iunie, să plecăm. Dădusem avansul, plătisem deja biletele de avion; altă viață nu așadar, dar altă planetă da!
Nici măcar pe hartă nu m-am uitat dinainte. Știam că este una dintre cele peste 10.000 de insule care formează Indonezia, că Indonezia este un pic mai sus de Australia (înspre capătul pământului daca ar exista vreunul, în mintea mea) și un pic mai jos de ecuator. Când a venit vremea bagajului, am sunat-o pe Oana *** aplauze pentru Oana, organizatoarea excursiei *** în ideea în care am vrut să îmi iau cât mai puține lucruri cu mine. Am întrebat-o unde urma să mergem, ce urma să facem și dacă să îmi iau pijama cu mânecă scurtă sau lungă (ideea dormitului în junglă nu mi se părea exagerată, nimic nu mi se părea exagerat; capătul lumii implica orice). O să stăm în trei locuri diferite, să vă luați bagaj cât mai light, vom fi în flip-flopși mai tot timpul, toată lumea pe aici este, iar pijama… Poți să îți iei, poți să nu. Prima și singura mea discuție la telefon cu ghidul.
Flip-flops este, cred, ce am avut nevoie să aud ca să mă las în voia încrederii, dar și ca să mă hotărăsc rapid cu bagajul. Flip-flops – cât mi-a luat să îi găsesc; simpli, subțiri, ușori, negri, Primark, o liră! – și perechea de Golden Goose albi. Bun! Instantaneu mi-au venit în cap accesoriile ce nu necesitau a fi date jos indiferent de activitate; toate cu o însemnătate. Ochelari negri și colorați. În rest haine din materiale naturale – întotdeauna – și ușoare: pantaloni scurți, fuste, tricouri, rochii, salopete și costume de baie. Totul într-un carry-on de 11 kg pentru 11 zile în Bali. Laundry-ul e foarte ieftin aici, apropo, mi-a zis Oana.
Mâncarea în Bali a fost suficient de diferită încât să ne facă pe toți să râvnim la pâinea prăjită cu unt și cu gem de la mic dejunul din Ubud, dar și să mm, mmm într-o tăcere deplină la fiecare masă: smoothie-uri (mmmm), pește, legume, sosuri iuți, o combinație pe cât de interesantă, pe atât de ușoară. Nu simțeam că tocmai ce mâncasem, dar abia așteptam să vedem ce urmează. Și mai veneam în casa din Gili să iau cate-o mână de Granola Bites, și mai băgam mâna-n geantă sa mai iau cate-o guriță de… Granola Bites! Știți ce ronțăi acum.
Joi noaptea în aeroport – raiul pe pământ pentru mine – eu cu Lavinia ne-am întâlnit cu Tina, Gina, Ioana, Flavia și Iulius, soțul Oanei – surferul. Pe Oana, Victoria și Alex urma să-i întâlnim la destinație. Surf?!, îl întreb. Da, veți învăța să surfați, zice Iulius. Artificiile m-au însoțit până am adormit a doua zi dimineața abia în al doilea avion, căci în noaptea primului zbor am sărbătorit cu vin roșu și The Greatest Showman.
Ah! Primul lucru pe care îl aflasem din itinerariu – surf! – în rest nimeni nu știa mai nimic. Al doilea avion ne-a dus dintr-un fus orar într-altul.
Ulterior mi-am dat seama că, de fapt, asta e ideea. Putea să ne povestească oricine, oricând unde urma să ajungem, ce urma să facem, cu ce să ne-mbrăcăm, dar nu ar fi avut niciun rost. Când auzi că ai nevoie doar de flip-flops, începi să te lași purtat de val. Am eu ce am cu valurile. Am ajuns în niște locuri cu valuri în Bali unde aș fi putut rămâne să le privesc ore-n șir.
Dreamland: un nume predestinat, un loc numai pentru visat.
Uluwatu: un colț de lume pe o colină de pe care poți vedea spectacolul, surferii, în zare, în ocean:
Eu: Mamă, ce tare! Ei stau pe plăci ca să vadă apusul first hand, ca la cinema…
Iulius: Și asta, dar fiecare surfer își așteaptă acel val. Nu pot porni toți deodată, fiecare trebuie să-și simtă valul. Acel val.
Eu: Waw…
Am lăsat să mă surprindă tot ce avea să vină în fața ochilor, fără să mă mai gândesc, cu inima deschisă. Una dintre cele mai frumoase senzații vreodată! Mai ales că nu a trebuit să ne facem griji legate de cazare, mâncare, lucruri de făcut, locuri de bifat; Oana și Iulius s-au ocupat de tot itinerariul, noi era bine doar să fim prezenți. Dintotdeauna mi-am dorit să merg într-un fel de explorare a naturii de peste mări și țări, cu rucsacul în spate și la drum! Ochi și flip-flops. Plimbări ~ sălbatice ~ și transferuri ~ memorabile. Aplauze.
Prin pădurea de palmieri cu bicicletele, noaptea:
De fiecare dată când mergeam prin praf sau căldură în junglă, pe vreo plajă, în vreun oraș, vreo cafenea, la surf, în piață, la masă, am simțit că ajungeam în, yet again, alt colț al lumii în care, yet again, eram una cu natura. Până și unde dormeam în fiecare seară se simțea ca în natură pentru că natura este natură peste tot și asta ne făcea să ne simțim ca acasă. Nu că acasă aș avea baia sub cerul înstelat ~ la propriu! ~ fără acoperiș. Cu plante care ieșeau dincolo de pereți, în sus, spre soare, dar și cu animăluțe. Vorba vine, am văzut doar șopârle mici, mici, am auzit Geko, dar mă așteptam ca din moment în moment să mă întâlnesc cu niște ochișori de orice vietate oriunde. Gina chiar a văzut o pereche în toaletă. Erau ai unei broscuțe. Pe întuneric nu era o variantă de mers la baie noaptea.
In nature we never see anything isolated, but everything in connection with something else which is before it, beside it, under it and over it.
Johann Wolfgang von Goethe
Am dormit în Badung, Gili și Ubud. Somnul în case amenajate numai și numai cu lucruri din natură și apă susurind afară este ca portul de haine numai din fibre naturale. Lemn, piatră, in, bumbac, toate parcă lucrate cu dragoste de către localnici; ceva se simțea plutind în aer. Cultura lor care îi formează să fie oameni buni în primul rând. Chiar dacă majoritatea populației indoneziene este de religie musulmană, aproape toți balinezii practică hinduismul balinez. Domnul care ne-a dus la aeroportul din Denpasar (capitala insulei) în ultima zi, la 5 dimineața, localnic, la întrebarea Ce vă doriți pentru copiii dumneavoastră? ne-a răspuns Să fie oameni buni, în primul rând, și în al doilea, să facă ce își doresc în viață. Așa se explică dragostea lor pentru viață pe care o transmit natural și între ei, dar și străinilor. Bali este cel mai turistic loc de pe Pământ. Balinezii zâmbesc cu o sclipire în ochi. Pur și simplu. Par foarte fericiți cu viața pe care o au și insuflă insulei o recunoștință pe care o împărtășim cu toții la un moment dat, fără să ne dăm seama, pentru lucrurile simple. Pentru o privire. Atingere. Muzică.
Discuția cu domnul drăguț ne-a ținut treze odată cu răsăritul. O discuție captivantă despre viața în Bali, despre conceptul de familie (își fac des masaj unul altuia), despre dragostea pe care i-o poartă soției lui, despre religie, schimbarea climei, natură, Europa, Frangipani, planetă, vise, valuri, mâncare. Ne-a spus că în fiecare dimineață gătesc obligatoriu orez cât pentru cele trei mese de peste zi și că, în principiu, mănâncă într-o zi același fel de mâncare. Foarte simplu, v-am zis.
După surf, într-una din zile, în Kuta, am mers să ne facem duș pe plajă. Costa 3ooo de rupii (aproape 1 leu) și de încasat se ocupa un băiat care asculta muzică la un boombox. L-am întrebat dacă știa ce melodie se auzea. Prima oară nu a înțeles ce l-am întrebat; nu vorbesc toți (fluent) engleză, dar au o candoare când o fac care se transformă într-o energie cu care comunici din priviri. Și-a dat seama ulterior și parcă știindu-ne de-o viață, curios m-a întrebat de ce vreau să știu. Cum ar fi fost să mă apuc să îi povestesc în ce moment special am mai auzit-o? Firesc, așa ar fi fost. Dar noi ne grăbeam să ajungem la masaj. Aj! Ah!
Într-un magazin cu articole de surf – da, la așa ceva s-a ajuns – când am coborât la subsol, era un singur vânzător care cânta și dansa cu o libertate pe care astăzi abia dacă o vezi pe scenele adevărate și nu mă refer la emoții pe care e firesc să le avem cu toții. Mă refer la libertatea cu care o făcea, la pasiune, la aerul plin de uman, cumva. De copilărie. Și nu era un copil. Nu s-a lăsat inimidat de mine. Dimpotrivă, îmi răspundea în ritmul muzicii pe care o cânta. Despre asta este vorba! Am râs instantaneu și am privit pe furiș artificiile din sufletul meu.
La întoarcere spre Europa, când ni s-a anulat zborul de la 7 dimineața (spre care ne ducea domnul drăguț din Ubud) și urma să dormim în Denpansar pentru a pleca abia a doua zi, am fost anunțați la 8 seara în ziua cu pricina că urma să ne ridice taxiul la 9 pentru că la 00.30 aveam zborul spre Doha, prima noastră destinație. Amețeala din frază este aceeași cu cea resimțită la aflarea veștii. Eu la 8 intram la masaj. Ador masajul și acesta era primul meu facial, nu îl puteam rata. Mi l-a făcut o simpatică balineză care după ce îmi aplicase ceva răcoritor pe ochi, eram deci cu ochii închiși, se juca cu degetele ei fine pe fața mea în timp ce cânta în surdină Perfect a lui Ed Sheeran, cu un zâmbet ce se simțea. Acolo când se ascultă Ed Sheeran, se ascultă nu doar tot CD-ul, ci și toate remixurile acestuia, am observat eu într-o cafenea din Ubud.
Zborul de 10 ore din Bali până în Doha ne-a adus înapoi la fus, înapoi la realitatea pe care noi avem puterea să ne-o construim. Am citit din cartea mea nouă (dar veche), intitulată Relativitatea, și m-am uitat la An American in Paris.
Se formează, astfel, în Bali, o armonie care face ca traiul să nu mai depindă de oră, zi a săptămânii sau dată. Curiozitatea lor caldă și interesul pentru binele și fericirea ta – de moment, cel puțin – te făceau nu doar să apreciezi momentul, ci să fii prezent.
Ca în traficul lor. Pe cât de aglomerat și nesemaforizat în majoritatea locurilor, pe atât de calm. O îmbulzeală în continuu, din toate direcțiile, mașini și o puzderie de scutere, dar totul foarte fluid și tacit. Blând. Uitându-mă la fețele lor, am observat că sunt foarte prezenți. Nu stresați, nu mai zic nu nervoși (de cuvântul frustrați nici nu cred că au auzit), nu încruntați. Nu. Prezenți și politicoși. Naturali.
În Gili, însă, nu există mașini. Trei zile de mers pe jos pe o insulă cu nisip fin, cu bicicleta pe drumuri neasfaltate, păduri de palmieri, nori pufoși și imprevizibili, ape turqoise, buticuri, muzică seara de la petrecerile de pe plajă, pește gătit în piață, clătite ca în Paris și cel mai bun porumb copt din lume făcute cu zâmbet și dans pe faleză, ananas dulce și deloc acid curățat la cumpărare, o librărie (singura) cu cărți second hand al căror preț – scris de mână – se află la pagina 51, discuțiile târzii în noapte pe terasele din fața caselor minunate în care am dormit (atât de bine!), mic dejunul delicios luat pe o masă superbă, masivă din lemn pe plajă, yoga dimineața cu Oana, smoothie-urile de după mic dejun. Trei zile rupte din cărțile de povești de la librăria găsită-ntâmplător.
Gili ne-a scos din cotidian. Atât de tare, încât când am ajuns în Ubud, unul dintre centrele artistice ale Bali-ului, am dat un pas înapoi eu cu Victoria și Alex, și am admirat priveliștea – piața forfotindă și traficul (care nu se oprește vreodată) de lângă Ubud Palace – la o cafea, cheescake și tăcere împărtășită cu plăcere. Cu coatele pe bar, am privit doar. Încet, dar sigur, Ubud avea să ne intre sub piele mai târziu.
Prin energia locului dar și a oamenilor.
La ora de acroyoga de la Yoga Barn (unul dintre cele mai renumite și da, comerciale – dar comercialul ajunge de multe ori să fie desconsiderat pentru că este făcut fără cap și drag, dar când este făcut cu cap si drag, cine mai ține cont de orice? – locuri de yoga din lume), Carlos Romero ne-a întrebat la început cum ne numim și pentru ce suntem recunoscători în acel moment. A urmat clasa de acroyoga în care a strecurat printre altele și When the mind stops, the energy flows (Când mintea se oprește, energia curge). La sfârșitul orei ne-a întrebat cu ce rămânem din clasă. O să îmi aduc aminte de lumina, mirosul, strălucirea, energia din această sală ori de câte ori o să îmi spun „Când mintea se oprește, energia curge”. Am auzit de la Carlos un hmm și am simțit un zâmbet ce păreau a fi menite numai pentru el. Stăteam la doi oameni distanță într-un cerc de vreo 30.
Se vede de la o poștă cine este localnic și cine este turist în Bali, dar parcă nu se simte vreo diferențiere de vreun fel. Toți sunt oameni, în primul rând, indiferent de naționalitate. Localnicii sunt fericiți cu viața lor și îi fac și pe turiști să își găsească același lucru în ei pentru viață. Fără vreo teorie anume. Viața lor este foarte simplă, am dedus noi din ce ne explica același domn în drum spre aeroport, dar prin simplitatea lor de fapt atât de complexă încât toate locurile în care am fost m-au făcut să uit de realitatea care își dorește să pară a fi atât de complicată de atâtea ori, cu fețe atât de serioase care să pară cât mai reprezentative pentru viețile care trebuie să pară a fi cât mai ocupate, grele pentru a da impresia că sunt trăite.
Când, de altfel, este exact invers, după cum ne-a spus un guru indian la o clasă de meditație tot la Yoga Barn. Spunea că majoritatea oamenilor care își doresc să își deschidă inima spre spiritualitate, își iau și postura de seriozitate. A fi spiritual înseamnă, de fapt, să trăiești light (interesante conotații are acest cuvânt în engleză: ușor și lumină), să iubești viața și ca să iubești viața, trebuie să îi zâmbești. Este clar că nu tâmp, indiferent de ce s-ar întâmpla. Plânsul, tristețea au exact rolul de a ne face să ne găsim zâmbetul, să îl iubim. Să învățăm în continuu și să luăm până și verbul a învăța într-un mod light, pentru că, hey, cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama cât mai ai de învățat. Face ca filmul, spectacolul, să fie din ce în ce mai interesant, să nu existe vreodată un singur punct culminant.
La ora de meditație au fost vreo 40 de oameni dintre care vreo 1o erau super serioși; a zâmbi era ca și cum nu iei în serios participarea ta acolo. Au trebuit și ei până la sfarșit să învețe să let go. Să se relaxeze. Să se găsească. Să își găsească zâmbetul. Dragostea.
Fiecare a trebuit să spună cum se numește și cum se simte. Stăteam într-un cerc. Îmi vine să zâmbesc ori de câte ori îmi aduc aminte de expresia unei fete care a spus: Hi, my name is Aika and I’m feeling bubbly! Este și acesta un mod de a vedea viața. Interesantă diversitatea în sala înconjurată de geamuri de sus până jos prin care intra mereu lumină naturală și prin care se vedea natura de afară. Face, însă, și mai special datul peste cineva în care te poți vedea pe tine (și se spune că suntem unici).
It is a sacred moment when there’s a meeting beyond the person and there’s a meeting beyond the personal sense of self, when there’s no thought as you look into the eyes of another person through awareness, not through thinking, and then the meeting is sacred. Because that meeting is the realisation of not two, but one. […] To know it, you have to step into awareness and meet the other person, so called other person, in the field of awareness. In the spaciousness of awareness. And that’s the true meaning of love. The realisation that we are not two, but one. Oneness.
Eckhart Tolle, The Power of Now
Ne-am lăsat toți duși de val, de meditație. Când mă gândesc la toți, mă gândesc la grupul de la Yoga Barn, dar apoi mă gândesc la grupul din vacanță și îmi vine să zâmbesc. Când am ajuns la aeroport ca să plecăm înspre Bali și am cunoscut o parte din grup, nu m-am uitat atent și nici nu am analizat ceva, nu, doar mi-am zis Eh, mergem oricum undeva paradisiac, este clar că pe o plajă frumoasă tot vom sta, facem surf, ceva interesant tot se va-ntâmpla. Dar cât de minunată a fost, de fapt, întâlnirea noastră. A fost pe același loc cu toate locurile frumoase pe care le-am văzut și toate locurile au exprimat o naturalețe în mijlocul naturii. Naturalețea prieteniilor din copilărie. Mai țineți minte cum erau? Ne împrieteneam pe plajă în nisip, în fața blocului, în prima bancă de școală, în vacanțele cu părinții. Când ne băgam seara în pat, lumea ni se părea mai clară, frumoasă; ne făcusem acest nou prieten!
Este adevărat că atunci nu vorbeam atât de mult, atunci doar simțeam și ne jucam. Exercițiul vorbitului când suntem mari este și el o lecție în ziua de azi. Te scoate din confort și te aduce în locuri noi. Te face să apreciezi tăcerea pe care să o poți împărtăși.
Indiferent de cum suntem fiecare, mai cu zâmbetul pe buze sau nu, starea de a ne ridica mâinile-nspre cer și de a ne dori să dansăm este magia sub formă de viață. Măcar când nu ne vede nimeni sau măcar pe interior. Este acel ceva care ne face să simțim un efect din interior, care ne face să avem un zâmbet de care nici nu ne dăm seama și pe care, ca atare, nici nu avem cum să-l ascundem sau stăpâni. Despre asta este Bali.
Și apusuri.
Hey, acesta nu este un trailer! Este o poveste adevărată.
Pentru video-uri, intrați pe Instagram la @ozinparis.
Pentru mai multe cuvinte (yuhuuu!) sau întrebari, vă aștept pe Facebook la https://www.facebook.com/ozinparis/ sau mai jos, e super simplu, hello!
Pe Oana și Iulius îi găsiți pe Facebook la https://www.facebook.com/oana.manole.549 și la https://www.facebook.com/akline.iulius