Viața e ca un rollercoaster. Acum ești sus, acum ești jos, poate motivul din spatele plăcerii de a ne urca într-unul. Ne amintește să trăim. Și nu spune că e doar adrenalina, pentru că tocmai a trecut Crăciunul și în câteva ore vine Anul Nou și de Crăciun și de revelion contează parcă-ntotdeauna cu cine ești în rollercoaster.

Este magia.

Și pe cât de liniștitor și plin de pace este Crăciunul, pe cât de puternic-în-a-crea-anxietate este Anul Nou, pe atât de mult ne fac cele două să stăm noi cu noi, în sufletul nostru. Când facem bradul, când suntem la masă cu cei dragi, când ne uităm la Home Alone sau Love Actually. Sau Jerry Maguire, sau As Good As It Gets sau Bird On A Wire.

Sau Richie Rich. Avem (aparent) tot, dar tot nu se simte a tot până când totul nu este împărtășit. Când ai cu cine să țipi în rollercoaster, pentru ca mai apoi, la final, să vă duceți amândoi să vedeți poza instantanee cu două guri cât Hawaii imortalizate atât de *instantaneu* încât nici nu știți dacă să o cumpărați sau nu, dar o cumpărați, totuși, și zâmbiți fără să vă dați seama. Ani mai târziu.

Stomacul în gât, râsul, emoția, țipătul, bucuria, toate ies din poză dintr-odată-n fața ochilor.

Pozele imprimate. Înrămate. Una versus 16.000, de exemplu, în telefonul meu momentan. ***16.000!*** Tot zic să le copiez pe un hard, dar se pare că amân momentul pentru un altul: de fiecare dată când vreau să caut vreo fotografie anume, răsfoiesc prin mii de poze și am impresia că mă uit la câteva filme deodată, trecând de la o emoție la alta. Zâmbesc sau mai vin cu câte-o idee sau închid telefonul și contemplez asupra alteia. Mă pierd și îmi place. În mine.

Îmi place și anul care tocmai a trecut, cu de toate și parcă mai mult decât orice, cu multă emoție. Cumva. Cu alegeri conștiente. Cu oameni de care m-am atașat incredibil (la prima vedere) de mult, de care m-am îndepartat (conștient sau nu). Întâmplări. Atât de multe trăiri; exterioare, interioare, totul deodată de multe ori.

Ca prima cădere in rollercoaster, cea care te suspendă în aer la propriu. La figurat e trăirea în care uiți de tot și doar trăiești clipa.

Și mai vine o buclă. Zduf!

---

Oamenii… Parca anul ăsta am realizat, cu o oarecare tristețe (dar poate așa e lumea dintotdeauna contrar convingerii mele că este ideală, nu mă-ntreba!), că mulți oameni au ajuns să relaționeze în funcție de oarecare ~ interese ~ mai degrabă decât pentru frumusețea de a relaționa în orice fel. Pentru plăcerea de a face lucrurile pe care le fac. Pasiunea. Bucuria. Ca atunci când eram copii sau – dacă avem cel mai mare noroc din lume – ca atunci când, fără să ne dăm seama, ne îndrăgostim. Pentru unii pare un timp pierdut; nu sunt atenți și asta se vede în privire. De fapt, cred că aceștia sunt cei care nici când erau copii nu vedeau vreo plăcere în a iubi necondiționat, când încă nici nu știam ce înseamna asta, doar simțeam și acționam ca atare.

Pe de altă parte sunt cei – alții – care pentru astfel de momente trăiesc. Aleluia!

Cât de important este cu cine ești în rollercoaster! Și coloana vertebrală. A mea. A ta.

În afara de cea de la anatomie, coloana vertebrală este și ea o formă de iubire. De sine, în primul rând. Cineva, ceva, forța în care alege fiecare dintre noi să creadă, a compus universul, lăsându-ne pe noi, oamenii, în forma în care alege fiecare dintre noi să creadă, să ne modelăm universul nostru după placul nostru. Pe cât de romantic și poate naiv sună, câteodată lucrurile sunt, de fapt, chiar atât de simple. Noi oamenii, însă, în forma în care alege fiecare dintre noi să creadă, o complicăm de dragul de a ne face viața complicată(?!).

De aici pasiunea mea pentru stil și pentru ce alegem în viață…

Câteodată este doar zgomot care sperăm să umple un gol, exact ca și cu hainele, dar golul e atât de plăcut când nu necesită zgomot (exact ca și cu hainele) și rămâne doar liniștea. Adevărată. Pe care doar cu unii o putem împărtăși. Cu aceia.

Liniștea si rollercoasterul. Și filmele din genul Donnie Darko, Gattaca, Léon, Demolition, The Secretary, Vanilla Sky, The Enemy, La Vita E Bella. Sau coloana sonoră din Focus. Apusurile. Natura. Concertele. Bradul de Crăciun. Muzica. Mâncarea. Poeziile. Aerul.

De aici o mare dilemă de-a mea… Să fii tu cel cu poveștile și cineva să le asculte doar? Sau să împărtașești nebunia cu acel cineva, cu cineva la fel ca tine de nebun cumva, care te poate duce în acel loc în care doar acel cineva știe să te ducă după ce tu vei fi împărtășit cu acel cineva deja nebunia. Sau nici măcar nu va fi trebuit să fi făcut tu nimic altceva decât a fi tu. Acel cineva a înțeles de cum te-a văzut și ați mers împreună în acel loc.

Și cum mergea Apolodor
Și se gândea, cuprins de groază:
“Aicea îmi e dat să mor!”
Dădu în calea lui de-o oază
Cu umbră multă și răcoare,
Cu arbori năpădiți de floare,
Cu tufe mari, de iasomie,
Cu apă bună, de izvor.

Și a băut Apolodor
Și a cântat de bucurie…

De sus, ascunsă lângă cer,
Pe creanga unui palmier
L-a ascultat, întâi cu frică,
O foarte mică maimuțică.

Iar el cânta, fermecător,
Cu glasu-i dulce, de tenor…

Și ea simți un început
De sentiment necunoscut,
Ceva între alean și dor,
O tulburare, un fior,
Acel ceva, profund și mut
(În orice caz, foarte plăcut)
Pe care îl numim amor.

Cartea cu Apolodor, de Gellu Naum

Aproape că mi-aș tatua-o pe încheietură. Glumesc, tata!

Dilema rezolvată.

Viața este interesantă când și tu ești interesat de ea. Daca îți dorești să ajungi la cel mai adânc punct al tău. Pentru a fi fericit cu ce simți și știi tu versus ce vezi la alții. Real versus virtual… Ajungem iar la cunoașterea de sine, tot mai interesantă, odată cu viața, parcă, la prezență, la a avea coloană vertebrală, la acceptare sau la a lucra cu tine până ești fericit tu cu tine pentru ca mai apoi să poți să fii cu adevărat fericit cu altcineva. Acel cineva la fel de fericit ca tine.

Aaaaaaaa! Rollercoaster-ul ??‍♀️.

PS: Și îmbrăcarea pentru petrecereee! ?‍♀️

Later edit: să înceapă petrecerea!