Hey!

Ca niciodată. Ceea ce la început avea toate șansele să devină o amintire ciudată ori de câte ori mi-ar fi trecut prin minte, a devenit, în cele din urmă, una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, dar și declanșatorul a celor trei cafele pe care le-am băut fără să-mi dau seama, mai devreme, la o petrecere. Acum știu de ce. Ca să nu pot adormi, să îmi pornesc disco ball-ul din sufragerie și să scriu despre ea, hello!

Dacă aș fi știut în ziua în care am ajuns la poliția din Notting Hill că, ani mai târziu, voi fi scris despre ea, mi-aș fi luat un cocktail cu umbrelă și aș fi ciocnit cu toată lumea de pe-acolo pentru ea. În eventualitatea în care lumea din secțiile de poliție în Londra ar fi primit o băutură tropicală de cum le-ar fi pășit pragurile. Mulțumesc, stelelor, pentru că ați transformat ziua cu pricina în acest neadormit, articol. Cui îi mai pasă de cocktailuri când există cafea? Mie. Stelelor?

Într-o repetiție, duminică după-amiază, cu doi foști colegi de liceu de-ai fratelui meu care și-au refăcut trupa de muzică din liceu în Londra – un oraș în care unul dintre ei este proprietarul celui mai cool magazin de chitări (magazin unde frații Gallagher sunt clienți fideli), iar celălalt este chef al celui mai chic, popular (dar ținut în secret) loc de mic dejun.

Cele mai delicioase ouă Benedict, hm!

Este scenariul la care eu și fratele meu am asistat. Trupa ce obișnuia să fie, în anii de liceu, un tribut adus celor de la Beatles este acum un grup în care acești băieți deveniți bărbați, cu job-urile menționate mai devreme, repetă duminicile din pasiune. Acum își fac singuri muzica, împreună cu toboșarul de la Groove Armada. Și eram cu toții în subsolul unui bar. În subsolul unui bar ascuns din centrul Londrei, un bar de care puțini știau, unde Amy Winehouse obișnuia să cânte.

De plăcere.

Și toate acestea după ce îmi fusese furat telefonul în dimineața aceleiași zile! O zi splendidă de primăvară, duminică, într-un Notting Hill… Vaporos! Însorit. Diafan… Ca-n filme! Ca-n filme când e soare în Londra. Și aerisit duminica. După un mic dejun excelent, într-o companie asemenea. Eram în vacanță la fratele meu. El are două fete care sunt chiar și mai gustoase decât Benedict-urile din acea zi.

Așadar, abia ce mâncasem (dau prea multe referințe culinare) și ieșisem să ne plimbăm pe străzi când mi-a fost furat telefonul din mână în timp ce făceam o fotografie. Tot am făcut fotografii în acea dimineață până nu am mai făcut. Universul are modurile lui subtile de a-ți bate pe umeri și spune ** Hey! ** când nu ești atent. Prezent. Astfel, am rămas fără telefon într-una dintre cele mai memorabile și pline de momente de imortalizat zile din viața mea.

Este foarte probabil să fi fost atât de special, natural timpul petrecut tocmai pentru că nu am avut telefonul căruia să-i fi acordat atenția. Să fi uitat să fiu doar prezentă într-un oraș, departe de casă, în care să mă bucur de tot ce văd. Era tot ce aveam de făcut.

Așa că m-am bucurat.

Cam la fel de mult cât o fac și acum în lumina disco ball-ului care se învârte liniștit, răspândind luminițe prin casă, acasă, în timp ce scriu despre această zi.

Hey, hey!