27 Ianuarie. Scrisesem Februarie prima oară, Doamne! O trece timpul repede, dar deja să fi fost februarie era prea mult. Bine că stau acum în scaunul confortabil de la coafor (și nu mă simt vinovată că ar suna prea frivol pentru că merg de 3 ori pe an la coafor și atunci pentru a mă tunde) și aici timpul trece parcă așa de greu, dar bine, nu zic. Gabi are niște mâini care când se joacă prin părul meu mă relaxeaza atât de tare încât aș putea să adorm instantaneu.

Știam de dimineață că avea să fie o zi foarte bună astăzi. De cum am dat de melodia:

am început să merg prin casă precum pantera roz, doar că în ritmul de mai sus. Să dau din cap, să flutur halatul cu stele odată cu părul și chiar dacă nici nu știam nici despre ce cântă domnul Waterhouse, am avut un sentiment cum că l-aș fi știut de-o viață. În fine, pe domn ca pe domn, dar melodia clar mă mai cucerise cândva. Undeva.

M!

Nu că ar fi asta important, dar mă gândesc că poate vă face și pe voi cel puțin sa tropăiți acum din picioare dacă stați jos, sau măcar să pocniți o dată din degete, sau să va clătinați capul. Un pic, un pic? Un piiic (zis într-o tonalitate joasă, ca atunci când zicem „Te mănââânc”).

Exact cum îmi spune și Gabi acum; eu mă fâțâi, ea mă tunde. O face de vreo 13 ani, deci știe cu cine are de-a face.

Melodia am descoperit-o la radioul pe care îl ascult de câteva săptămâni încoace, KCRW; radio descoperit la Point și, mai apoi, ridicat în slăvi de 2 prieteni cu care mă aflam pe acolo. Dădeam Shazam întruna. Shazam e prelungirea mâinilor mele mult mai ceva ca Instagramul. M, ce muzică prinsesem în acea seară!

Ha! Fac o poza și ea mă ceartă pentru că ei „nu îi place cu pozele”. Nici măcar nu are Instagram. Ea și cu Kate Moss.

Mă întrebase Gabi când am fost ultima oară la ea. Nici nu mai țineam minte. Știe că nu am răbdarea necesară: statul incomod cu capul în chuivetă, statul pe scaun prea mult, uh. Este atât de tare relația pe care am construit-o cu ea de atâta timp încât când mă întreabă cum să mă coafeze și îi arăt vreo poză, îmi zice: „Cristina, ăsta nu este păr de la coafor!”, certăreț aproape.

Nu zic, are și părul ăsta perfect, de coafor, o frumusețe; îți dă o stare anume. Dar de când mă știu îmi bag, imediat cum sunt gata, mâinile prin păr să îl ciufulesc un pic. „Un piiic”. Am folosit tonul lui Gabi care nu mă scapă din priviri și iar mă ceartă un pic. Vorba vine. La Gabi aș veni și numai pentru joaca prin par, dar mă gândesc că poate conving totuși pe cineva sa o facă în locul ei. Să se joace, căci de tuns nu știu cum m-ar convinge pe mine cineva să o fac în altă parte.

Acum scriu că altfel adormeam demult cu Gabi a mea în păr.

Cu Waterhouse în minte.

Și cu mama lânga mineeeeee (tonul de „O sa o mănââânc!” de drag). Să înceapă weekendul!