fbpx

Ziua Mea

 

Sau The Art Of Hanging Out. Vorba vine. Deși este și petrecutul vremii o artă mai ales de ziua ta de naștere. Ziua mea este pe 16 aprilie și anul ăsta a picat într-o luni.

Cu o lună înainte mă gândeam Ah, ce să fac de ziua mea? Mai am o lună să mă gândesc. Dar o lună știm că, de fapt, înseamnă o săptămână și parcă ~ hop! ~ o zi și a doua zi e ziua ta și noroc că întotdeauna există doar două variante: fie să faci ceva, fie să nu. Complicat. Linia dintre cele două este însă așa de fină încât complicat-ul nu mai este o glumiță. Nu am fost vreodată genul care să facă mare tam-tam cu ziua de naștere (a se observa mare ha), dar dacă se întâmplă să iasă o pretrecere frumoasă (a petrecere frumoasă never hurt nobody), parcă și lumea devine un pic mai frumoasă, mai clară. Viața!

Îmi și văd familia și prietenii zâmbind din colțul gurii, mustrându-mă în cel mai plăcut mod. Ei știu că ideea cu petrecerea, la mine, este valabilă în orice altă zi, nu doar pe 16 aprilie. Dar hey ~ știți voi care ~ și vouă vă place la fel de mult petrecerea cu sau fără disco ball în casă. Căci cu voi, prietenii invitați acasă duminică la 8 seara (mă hotărâsem asupra Ah, ce să fac…? așadar), vorbeam la telefon duminică la 1 ziua și ne plângeam de dureri de cap cauzate de petrecerile de sâmbătă și chiar de vineri.

Așa este și cu iubirea: toți ne-o dorim, fiecare o visează, și-o imaginează și o trăiește diferit, dar nu toți recunosc că iubire este, de fapt, oricum, ce își doresc.

Așa e și cu ~ ghilimele ~ petrecerea ~ ghilimele ~. Toți ne dorim bucurie, nu? Trecem, inevitabil, și prin momente mai puțin plăcute, dar tristețea fiecăruia dintre noi cred că poate fi simțită doar de acel cineva care ne iubește (așa este și cu fericirea, dacă stau să mă gândesc) și aceea e cea mai curată formă. Intimă. Altfel, de ce să împărtășim sau împrăștiem tristețe? Trist este atât de ușor să fii.

Este adevărat că și atunci când se întâmplă să picăm în vreun abis al tristeții preț de câteva minute (în cel mai bun caz) avem impresia că viața în sine este un abis. O fi presiunea cu care înfruntăm zilnic ~ ghilimele ~ obstacolele ~ ghilimele ~ și atunci este firesc să mai picăm și câteodată chiar să ne și placă. Ca o asumată mahmureală după o petrecere.

Ce ușor este să vorbești desprea mahmureală când plutești plăcut prin primăvară.

Se spune că două zile pe an sunt încărcate cu o energie mai aparte decât celelalte: ziua de naștere și de 31 decembrie. Sunt clipele în care reflectăm asupra noastră poate mai direct cumva decât în alte zile.

Mă hotărâsem, deci, la o petrecere în pijamale duminică. De duminică am mai spus, de pijamale însă nu. Prin urmare, petrecere în pijamale! Pe cât de mult sens face un disco ball la mine acasă, pe atât de mult face și tematica (reinterpretată sau nu). Mă gândeam să întâmpinăm 12 noaptea împreună. Dumincă, însă, plângându-mă mamei la telefon de durerea de cap, mama mi-a zis Ai putea să iți faci chiar mâine, luni, de ziua ta petrecerea în pijamale. Yuhu, deodată parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă (mai ales că a fost printre puținele cazuri în care mama mi-a zis să las ceva pe mâine, trebuia să fi fost de bine, a fost bine!) și am putut să mă bucur de durere. Era împărtășită cu invitații, era super așadar. Am râs cu fiecare-n parte la telefon când am stabilit petrecerea pentru luni. Un mare pfew se instalase în aer. Dar și o încântare pentru ziua ce avea să vină.

A mea, wahaha!

A început cu mesajele adunate în noaptea în care am dormit ca un bebeluș. Au urmat telefoanele de la rude, prieteni, cunoștințe. Flori livrate acasă. M-am simțit ca pe un val toată ziua. Ca la o petrecere la care mi-a plăcut toată muzica și știm că acestea sunt rare. Ca iubirea, ca strălucirea, ca liniștea atât de plăcut împărtășită, ca prietenia, ca adevărul. La prânz ~ să ne-nțelegem, vorbim despre o luni obișnuită de primăvară ~ au venit ai mei la mine. Ne-am îmbrățișat, am râs, am mâncat ceva bun, bun și am ciocnit cu șampanie.

Am uitat să facem poză.

Valul mă tot urca.

Cum sunt momentele în care ești fericit fără să îți dai seama… Ca atunci când eram copii, în lumea noastră, acasă. Pure și simplu, cum ar spune o prietenă, ești fericit. Câteodată realizezi asta abia când încerci să adormi și începi să derulezi în minte filmul cu amintirile zilei încheiate. Amintiri ce pot să stea pentru totdeauna cu tine. Mai ales dacă îți plac filmele.

O altă prietenă îmi spunea acum ceva timp că cei care nu știu (/pot/vor) să se bucure la cea mai mare intensitate, nici nu suferă atât de profund. Observ asta adesea în zâmbet. Ochi și zâmbet. Un zâmbet sincer, un râs din inimă aproape întotdeauna va dezvălui și profunzime în sufletul ce strălucește aidoma unui disco ball în fața ta. Suntem diferiți, aici este frumusețea, și face ca găsirea sau întâmplarea (?!) de a da de oameni ca tine, indiferent de cum ești tu, să fie și mai frumoasă…

Prietenii sunt ca vișinele din tort. Nu sunt necesare, dar dau o anumită savoare.

A venit Diana. Diana cântă și a cântat cu stație, microfon, chitară, tot tacâmul, la mine acasă. Aaa!

Au apărut, câte unul, și costumații. Aaa! Vorba vine, îmi place doar ca lumea să se simtă ca acasă la mine acasă. Pijamalele lor pe ei, în lumina casei mele, pe muzica ce știm deja că ne place, a făcut ca petrecerea de ziua mea să fie despre ceea ce vreau eu să spun când spun petrecere. O plutire plăcută prin primăvară. Ei nu se cunosc atât de bine între ei, nu suntem o gașcă per se, ei sunt o parte din prietenii mei (cealaltă este plecată prin lume). Atât de diferiți între ei și totuși…

A cântat Marù.

Îi trimit fratelui meu video cu atmosfera, la schimb cu video-ul fetelor lui care îmi cântă La mulți ani!. Este singurul moment în care m-am atins de telefon toată seara. A, unul din cele două de fapt, căci celălalt a fost când am fixat telefonul ca să facem o poză cu toții în pijamale, în pat.

Valul ne-a dus pe toți în pat. Sus, în pat. Făceam surf în pat, toți în același ritm.

Esențialul are un farmec care întotdeauna are acel simplu, dulce, clar, luminos, simpatic je ne sais quoi. Libertatea de a rămâne un copil în suflet pare să fie dată de maturitatea la care fiecare dintre noi ajunge.
La fel este și cu luatul prea în serios.

Cu fiecare an, viața devine, parcă, din ce în ce mai interesantă. La fel este și cu petrecerile. Am râs, am vorbit, am povestit, am ascultat muzică, pe alocuri am și dansat, mâncat, ne-am îmbrățișat, totul în haine comode și în aerul plăcut al unei seri de primăvară. Într-o luni.

Marți în zorii zilei valul se spărsese, dar filmul frumos cu care am adormit mi se derulează chiar acum în minte.

Acasă.

 

PS: Era să uit de tort. Noroc că mai eram câțiva, acei câțiva care știau de tortul cu vișine pe care îl face mama acasă de când mă știu. A venit la fix, odată cu the munchies. Mi-am pus și dorința!