Când se dă o dezbatere asupra categoriei – cultură sau inspirație? – în care să fie încadrat un subiect, subiectul devine artă, iar arta este întotdeauna, într-un fel sau altul, iubire. Poate ați auzit, poate nu despre Visages Villages.

Agnès Varda mi-a atras atenția încă de la Oscarurile din martie prin simpla apariție, prezență și nu mă refer doar la imagine. Visages, Villages a fost nominalizat la Cel mai bun documentar și, ulterior, Agnès avea să îmi iasă-n cale pe Instagram-ul lui @pharrell. Nu am căutat atunci mai mult, dar câteva luni mai târziu posterul filmului mi-a sărit în ochi și am zis Ah! Oh.

O prietenă-mi spunea să nu judec un film după poster, căci poza nu înseamnă, de fapt, nimic. În primul rând, nu judec; mă uit la ce mă atrage, îmi fură nevinovat ochii. În al doilea rând, o copertă (numită generic) a ceva ce a fost creat deja cu suflet (în cel mai fericit caz), vrând, nevrând are și ea un suflet. Poate să fie cea mai simplă din lume, fără vreun tren al gândirii dinainte whatsoever. Se spune să nu judecăm o carte după copertă.

Să nu judecăm, punct. Să fim atenți la ce ne place, face plăcere. Dar așa se spune și despre oameni. Că nu coperta contează și prin acest contează, nu mă refer la a fi la patru ace, poate chiar dimpotrivă. Mi-am dat seama că nu există vreo regulă. De cele mai multe ori, când mi-a plăcut (când mi-a plăcut, plăcut) cum a fost îmbrăcat cineva, nu am plecat vreodată cu ideea Ce cool este îmbrăcat!. Am plecat cu Ce om cool este!. Fără om cool, cui îi mai pasă de îmbrăcăminte? Dacă nu este și cu un pic de îndrăgosteală, tot degeaba și tot la plăcere ajungem.

Într-un interviu pe theguardian.com, Agnès spunea că își dorea să meargă la decernare în pijama. A făcut-o-ntr-una de la Gucci (amuzant ar fi fost chiar să fi și dormit în ea după). În același interviu declara că purtase o rochie de-a ei la toate evenimentele cu covor roșu dinaintea Oscarurilor.

JR… ? Zâmbetul îi luminează atât de puternic fața pe cât de expresivă, pe atât de caldă, încât aproape că nici nu mai este intrigant portul de ochelari și pălărie, nelipsite în aparițiile lui publice. Este o armonie în jurul lui, în ochii pe care nu îi vezi, dar îi simți, pe care o transmite și prin imaginea lui în tot și cum poartă, dincolo de imaginile pe care le creează prin lume. Dintr-un superb interviu pe newyorker.com reiese incandescența puterii pe care o are imaginea și rolul pe care arta îl poate juca în transformarea vieților. JR este un idealist.

Revenind la poster, ceva vizual mi-a rămas în minte și mi-am zis că îmi doresc să văd documentarul. Nu era la vremea Oscarurilor în țară, l-am căutat pe aplicații, nu era, începuse vara, m-am luat cu altele, dar într-o zi mama vroia să meargă la cinema (merge mai des decât mine) și nu avea cu cine. Mama, hai!, i-am zis (la un moment dat era una dintre tradițiile noastre). Când am văzut că a și apărut Visages Villages, am zis La el mergem!. Mama, total deschisă, fără vreo-ntrebare, fără vreun trailer (evident!): Hai!.

Știam doar că este un documentar francez făcut de Agnès Varda și JR. Mă intrigă oricum orice înseamnă… Orice, de fapt. Îmi place când sunt pusă în fața unei opere de artă care mă scoate din rutină. Altceva!, îi spuneam eu mamei înainte să înceapă documentarul. Da, da, calm mama. De cum a început, ne-am dat seama că este altceva și ne-am adâncit în fotolii, film, noi.

La Pointe Courte, primul film făcut de Agnes la 27 de ani, în 1955, a fost și filmul odată cu care a luat naștere La Nouvelle Vague, una dintre cele mai influente mișcări în istoria cinematografiei.

Agnès Varda împreună cu Catherine Deneuve în ’60.

Agnès Varda împreună cu soțul ei, Jacques Demy în ’80

JR este un artist francez care, ca mulți alții, nu poate fi pus într-o singură categorie. Este fotograf inconfortabil cu fotografia, este regizor, imprimă și lipește fotografii la scară mare în locuri publice, este photograffeur, așa cum chiar el spune despre el.

JR pozează în fața Piramidei din Louvre în Paris, 2016. El creează o instalație de artă menită a păcăli ochiul în a crede că Piramida de sticlă a dispărut. AP Photo: Francois Mori

Cei doi sunt spirite înrudite, așa cum media internațională îi descrie în încercarea de a categorisi în vreun fel relația lor.

Faptul că umblu cu un bărbat care este cu cincizeci și cinci de ani mai tânăr decât mine, cred că îi face să râdă, dar îi și deranjează un pic. Americanii, crede Varda, au o perspectivă mai anxioasă asupra îmbătrânirii decât au francezii; puțini oameni, în general, îmbrățișează înaintarea în vârstă cu atâta umor și încredere. Sunt doar o lady care se deteriorează puțin, făcând referire la procesul prin care trece un fruct. Dar nu sunt tristă! Nu văd bine. Nu aud bine. Nu sunt bună la urcatul scărilor. Dar lumea mereu îmi spune că sunt plină de energie. Sunt! Energia nu are nimic de-a face cu corpul. Este mintea, este joie de vivre. Face o pauză și adaugă: Dar, ascultă, nici nu vreau să spun că sunt într-o stare foarte bună de sănătate.

Extras dintr-un interviu de pe New Yorker.

Una dintre cele mai frumoase părți ale experienței cu mama la cinema a fost că eram în sală cu doar doi oameni (francezi!); am avut sala, așadar, numai pentru noi și ne-am bucurat de o intimitate care a fost sclipitoare cu un asemenea film în desfășurare. O intimitate în care am putut să ne șoptim lucruri (fiecare spectator în cuplul fiecăruia). Experiența de a te uita singur la ceva este frumoasă și de multe ori îți creează spațiul necesar să explorezi orice îți dorești, viziunea, gândurile. Dar, în aceeași măsură, este atât de frumos să împarți mintea ta cu a altcuiva și să se formeze una, cumva. Se împleticesc și parcă privitul, gânditul, simțul capătă și mai multe nuanțe, parcă este și mai plăcut de simplu.

Așa a fost și cu Agnès și JR. Ei, cu tot ce înseamnă fiecare-n parte din acest ei, și-au împleticit atât de firesc și simpatic mințile. Mai degrabă decât minți, cred că este vorba despre suflete care ajung să se unească și să trimită o inimă imaginară în văzduh. Văzduh, un cuvânt la fel de romantic ca inimă. Sau simpatic. Cred că, până la urmă, despre asta este vorba. Împreună ei au creat o dragoste pe care au ridicat-o în aer sub forma documentarului. În văzduh. Dragoste pentru oameni, natură, pentru pasiunea pe care oamenii o au pentru îndeletnicirile lor în viața de zi cu zi care este, de fapt, atât de complexă prin simplitatea ei. Pentru sufelt.

Suntem foarte mici în comparație cu arta, dar suntem foarte mari pentru că putem să ne ridicăm și să ne îndepărtăm de majoritate, spune Agnès.

Dincolo de cuvintele care îi descriu pe cei doi sau filmul acestora este faptul că aceștia, se vede cu ochiul liber, sunt doi oameni care au ținut cont de onestitatea documentarului, în primul rând. Dincolo de toate acestea, însă, bucuria de a da peste oameni ca Agnès și JR este la fel cu bucuria pe care am simțit-o pe tot parcursul filmului. Cu și despre oameni. Cu bucuria când abia aștepți să ajungi acasă și, în liniște, să savurezi momentele în care să îi descoperi. Pe Agnès și JR.

De atunci tot mai citesc câte ceva și mă bucur și parcă lumea, viața e și mai frumoasă, plăcută și așa mai departe!

Inside Out, JR

Women are heroes, Brazil, JR

Women are heroes, JR

The standing march, Pantheon, Paris, JR