fbpx

Vara În Lift Sau Viața Pe Canapea

 

Ce ai făcut vara asta? Sfârșitul unei veri seamănă destul de mult cu sfârșitul unui an, nu? Cum a fost vara, cum a fost anul? Pe 31 august mi s-a pus un mic nod în gât, dar a trecut repede pentru că hey, un prieten a-ntrebat deja Ce facem de revelion?.

😳

Vara asta, fără să îmi fi propus neapărat, m-am descoperit (descoperit, redescoperit, la vorbe mari mă refer, da, da) și mai mult printre concerte, viață de antreprenor, Bali, cărți, munte, articole, muzică, festivaluri, drumuri, Vama Veche, filme, distracție, mult timp eu cu mine. Vorba You live most of the time inside of your head, make sure it’s a nice place to be (Trăiești majoritatea timpului în capul tău așa că ai grijă să fie un loc frumos) seamănă destul de mult cu Trăiești majoritatea timpului îmbrăcat așa că ai grijă ce pui pe tine sau Stai comod pe canapeaua ta când ești tu cu tine?

Ce?

Vara asta mi-am găsit zona de stil în care mă simt ca-n pijama, în care mă simt ca pe canapea.

Aha!

Canapeaua este pentru mine un barometru al omeniei cumva: când cunosc pe cineva – prietena unui prieten la o petrecere, oameni cu care urmează să lucrez într-o sedință, un prieten de-al unui prieten într-un club, un bărbat care mă abordează într-un restaurant – fără să vreau, undeva în al cincilea strat al subconștientului mă gândesc dacă acel om privește și vorbește exact cum ar face-o pe canapeaua ei/lui de-acasă. Normal că există filtre, gesturi și expresii adaptate societății în care trăim, dar există și acea fracțiune de secundă în care se vede sau nu scânteia de natural.

Naturalețea cu care stai în pijama pe canapea într-o sâmbătă dimineața.

Nu e vorba de plăcut sau nu, nici nu are importanță, nu ne luăm micul dejun cu toată lumea. Plăcutul este deja 💥 numai Dumnezeu știe 💥! Dar e vorba de stropul de magie pe care toți îl avem, hello! Și cui nu-i place magia, hello?

Chiar când credeam că am găsit acel ceva vara asta – despre stil vorbim – acum că a venit toamna și încerc să nu uit să pun și ceva cu manecă lungă sau pantaloni lungi eventual, mă uit în dulap si parcă – Ah! – am așa un chef să schimb ceva! Să nu renunț la ce am deja, ci să inserez lucruri care să mă facă să dansez un nou dans cumva. De ce? Pentru că iarăși am intrat într-un alt capitol, Dumnezeu știe ce capitol, și îmi place să îl marchez cumva.

Stilul marchează perioade în istoria din cărți, dar și în viața fiecăruia dintre noi. Ca niște rame care încadrează momente. E interesant să mă observ de la distanță, în timp, cateodată și să îmi aduc aminte de ce purtam obsesiv o geacă, rochie sau pantalonii unui „lui” sau anumite tocuri. Interesant este și să observ că de-a lungul timpului, totuși, am un iz pe care nu am cum să îl scot oricât aș vrea – noroc că nu vreau – din mine pentru că este acel ceva care stă la baza mea.

Fiecare avem un miros anume și nici măcar nu ne referim numai la miros când spunem anume.

Nu?

2011. Un fost prieten mi-a zis „Tu nu poți să te îmbraci ca celelalte fete?” în timp ce ajungeam la petrecere. Mi-a venit să plâng atunci un pic, dar să și dau o mică petrecere pentru mine. Acum îmi aduc aminte cu drag – pentru mine! – râzând.

2016. „Te simți bine în rochia asta?” în timp ce ajungeam la restaurant pe faleză. Mă simțeam într-un fel și ne iubeam. Diferit totuși, am ajuns să înțeleg. Iubirea poate să existe în multe forme. Ne iubim și astăzi, dar altfel. Curajul, însă, este cam același. Am dat și pentru el o mică petrecere în sufletul meu. Pentru curajul de a fi eu însămi cu orice preț.

Izul meu, izul lor. Mereu cer păreri și păreri ni se vor da și fără să le cerem. Important pentru mine este, însă, de fiecare dată, să știu părerea mea în primul rând. Vine din intuiție și cu intuiția este întotdeauna fascinant sa mă joc. În sensul propriu, nu metaforic când implică și focul. Intuiția știe în ce stare sunt – boemă, rock, haine de casă, haos, minimalistă, disco, joacă – și în funcție de ea mă și îmbrac.

Nu zic că asta ar conta [hainele] în primul rând, hello! Deloc! Și nici mai sus nu era vorba despre haine, de fapt. Sunt acele lucruri simple, mici, mici, mici cărora nu le dai atenție poate din prima, dar care precum niște animăluțe mici, mici, mici din desene animate țipă și țopăie de acolo de undeva, poate-poate le auzi și vezi.

Și la un moment dat le auzi, le vezi. Și te gândești la tine, la a-ți asuma, la a-și asuma și tot așa.

Credeți că oamenii se schimbă? Eu cred că evoluează (dacă își doresc și muncesc mereu la asta), se desfășoară, visează, își întind bratele în sus și dansează, fac pași în diverse direcții, dar mai cred și că acel ceva unic pe care fiecare dintre noi îl are rămâne indiferent de haine, păr sau relații. Este acel iz. Caracterul. Și asta este h a o s (vorba verii 2018 ce nu poate fi explicată în cuvinte sau mi-ar mai lua înca vreo 500 cel puțin, dar este de bine, de foarte bine)! Caracterul nu poate fi copiat, imitat, mimat, ascuns. Este secunda de pe canapea și știm cu toții cât de mult ne place să ne întindem pe canapea în pijama. Important este și să vedem totuși cine stă pe ea.

Dar și cine este în oglinda din lift în afară de animăluțele din desene.