fbpx

vineri

Vineri. XO. Vineri. XO. Vineri. XO

 

Ți se întâmplă vreodată să trebuiască să ieși din casă și să stai prins în ceva și să știi că trebuia deja să fi ajuns unde trebuia, dar ceva parcă te tot ținea? Nu pentru că nu ai vrea să ajungi unde trebuia (vei ajunge oricum unde va fi fost trebuit), dar pentru că vrei să mai stai în acel ceva un pic?

***Rimează sau mi se pare?***

Într-un videoclip. Să zicem.

Intru câteodată în niște faze și ori refuz să ies din ele pentru că îmi plac pur și simplu, ori mă folosesc de ele ca sa mai aman puțin realitatea și să rămân în lumea mea. Asta nu ar fi chiar sănătos și refuz să cred că despre asta ar fi vorba.

Sau poate chiar asta este?! ***Sănătos.*** Suntem toți preocupați de a manca bio, de a face parte din slow fashion, de a trăi momentul, de a face mișcare, de a socializa într-un mod avid în online deja, dar de capul nostru cine să aiba grija dacă nu noi? De lumea noastră.

De suflet se mai poate ocupa și altcineva. ***În cel mai fericit caz.*** Cazurile cele mai fericite se întâmplă atunci când „cazul în cauză” își dorește cu adevărat și sincer pe acel altcineva în care să își dorească să mai stea. Metaforic, să zicem. Și cred că acel altcineva apare după ce cineva s-a preocupat mai întâi de mintea cuiva, pentru ca mai apoi să o poată primi deschis și pe a altcuiva.

Și tot așa, reciproc da.

Trebuie să ies din casă ca să fac ce trebuie. Ce-mi place să fac ce trebuie din plăcere. Aici este șmecheria. Îmi place.

Îmi place și să mă uit încontinuu la videoclipul de mai sus. Este simplu, dar câteodată parcă exact de simplu și nimic mai mult avem nevoie. „Simplul” ne face să ne simțim bine. Nu am nevoie de această melodie. Dar îmi place. Îmi dă o stare de bine și până la urmă asta ar trebui să știm că trebuie. Fără vreo explicație anume, ceva sau altcineva-ul de mai sus să ne facă să ne simțim bine. Despre asta este vorba și în videoclip.

Despre acest bine pe care toți îl vrem într-o măsură sau alta, fie că o recunoaștem, fie că nu. Mulți sunt recunoscuți pentru a fi pesimiști, dar sunt sigură că toți speră acolo măcar și un 1 % să fie într-o zi și optimiști. Și optimismul vine din acest „bine„, iar acest bine vine și el de la un… Rollecoaster. Și la propriu, și la figurat.

Ca în videoclip, uită-te! Ca în „cel mai fericit caz”.

Cu haz.

Noi suntem „cazurile în cauză”.

În lumea noastră. În parcul de distracții.

Nimic nu trebuie până la urmă. Cel mai interesant este atunci când doar ne dorim. Când doar ne place. Nu trebuie să ne dăm în rollercoaster, dar ce ne mai place când simțim cum ne bate inima și când nu ne mai putem închide gura.

De râs.

Mă rog, de ieșit din casă tot trebuie să ies ACUM.

Vineri De Jucat În Păr #5

27 Ianuarie. Scrisesem Februarie prima oară, Doamne! O trece timpul repede, dar deja să fi fost februarie era prea mult. Bine că stau acum în scaunul confortabil de la coafor (și nu mă simt vinovată că ar suna prea frivol pentru că merg de 3 ori pe an la coafor și atunci pentru a mă tunde) și aici timpul trece parcă așa de greu, dar bine, nu zic. Gabi are niște mâini care când se joacă prin părul meu mă relaxeaza atât de tare încât aș putea să adorm instantaneu.

Știam de dimineață că avea să fie o zi foarte bună astăzi. De cum am dat de melodia:

am început să merg prin casă precum pantera roz, doar că în ritmul de mai sus. Să dau din cap, să flutur halatul cu stele odată cu părul și chiar dacă nici nu știam nici despre ce cântă domnul Waterhouse, am avut un sentiment cum că l-aș fi știut de-o viață. În fine, pe domn ca pe domn, dar melodia clar mă mai cucerise cândva. Undeva.

M!

Nu că ar fi asta important, dar mă gândesc că poate vă face și pe voi cel puțin sa tropăiți acum din picioare dacă stați jos, sau măcar să pocniți o dată din degete, sau să va clătinați capul. Un pic, un pic? Un piiic (zis într-o tonalitate joasă, ca atunci când zicem „Te mănââânc”).

Exact cum îmi spune și Gabi acum; eu mă fâțâi, ea mă tunde. O face de vreo 13 ani, deci știe cu cine are de-a face.

Melodia am descoperit-o la radioul pe care îl ascult de câteva săptămâni încoace, KCRW; radio descoperit la Point și, mai apoi, ridicat în slăvi de 2 prieteni cu care mă aflam pe acolo. Dădeam Shazam întruna. Shazam e prelungirea mâinilor mele mult mai ceva ca Instagramul. M, ce muzică prinsesem în acea seară!

Ha! Fac o poza și ea mă ceartă pentru că ei „nu îi place cu pozele”. Nici măcar nu are Instagram. Ea și cu Kate Moss.

Mă întrebase Gabi când am fost ultima oară la ea. Nici nu mai țineam minte. Știe că nu am răbdarea necesară: statul incomod cu capul în chuivetă, statul pe scaun prea mult, uh. Este atât de tare relația pe care am construit-o cu ea de atâta timp încât când mă întreabă cum să mă coafeze și îi arăt vreo poză, îmi zice: „Cristina, ăsta nu este păr de la coafor!”, certăreț aproape.

Nu zic, are și părul ăsta perfect, de coafor, o frumusețe; îți dă o stare anume. Dar de când mă știu îmi bag, imediat cum sunt gata, mâinile prin păr să îl ciufulesc un pic. „Un piiic”. Am folosit tonul lui Gabi care nu mă scapă din priviri și iar mă ceartă un pic. Vorba vine. La Gabi aș veni și numai pentru joaca prin par, dar mă gândesc că poate conving totuși pe cineva sa o facă în locul ei. Să se joace, căci de tuns nu știu cum m-ar convinge pe mine cineva să o fac în altă parte.

Acum scriu că altfel adormeam demult cu Gabi a mea în păr.

Cu Waterhouse în minte.

Și cu mama lânga mineeeeee (tonul de „O sa o mănââânc!” de drag). Să înceapă weekendul!

Vineri din inimă cu Michelle Obama #4

Azi zic nu mai așteptăm să vină seara ca să simțim că e vineri. E vineeeri (!!) și, indeferent de ce facem în viața de zi cu zi sau de ce profesie avem sau de cât de mult ne plac celelelate zile ale săptămânii, vineri este o zi în care împărtășim bucurie cu toții în același timp. Poate nu întotdeauna sărind, dansând și făcând roata prin casă, dar întotdeauna măcar mocnit undeva în suflet dăm cu siguranță o mică petrecere.

Astfel, vineri se creează sinergie și sinergia este cea mai tare! Sinergia este crearea unui întreg dincolo de simpla însumare a părților acestuia. Ceva ce nu se vede, dar se simte. Termenul „sinergie” vine din greaca antică – „synergos” – și înseamnă „a lucra împreună”.

Sinergie s-ar întâmpla dacă noi toți ne-am uita, în același timp la clipurile din emisiunea de alaltăseară a lui Jimmy Fallon, „The tonight show with Jimmy Fallon” cu Michelle Obama invitată.

Pun pariu că acum toti zămbim în același timp la vederea a – da! – doi oameni care știu televiziune, dar sufletul, umorul, sinceritatea, onestitatea e ceva ce trece dincolo de sticlă sau de fotografii.

Zâmbim când vedem suftele. Sau un zâmbet. Un râs din toata inima. Inima! O fi strănutul contagios, dar un zâmbet sincer e și mai și. Unește inimi.

Asta a tot făcut fosta prima doamnă a Casei Albe. A împrăștiat zâmbete în întreaga lume făcând întreaga lume să se indrăgostească de ea. Exact așa cum a făcut-o și Obama. Cum să nu o faci?

Ea de Obama îndrăgostită fiind. Uh!

O poziție foarte înaltă, poate cea mai înaltă din lume, nu înseamnă doar putere în sensul pe care îl știm cu toții. Înseamnă, mai degrabă, puterea exemplului. Pe care îl știm cu toții, dar căruia alegem să nu îi dăm atâta importanță dintr-un motiv sau altul. Cred că din lipsa încrederii. În sine, în primul rând. Cea mai importantă dintre „încrederi”, de fapt.

Odată ce ne umplem inima de bine – ne dorim bine nouă și apropiaților noștri și apoi, din aproape-n aproape întregii lumi – este foarte posibil ca lumea chiar să devină un loc mai bun. O lume de șapte miliarde de inimi. Imaginați-vă atunci sinergie!

Să ne uităm deci, mai întâi, în sufletul nostru, să mulțumim și să ne mulțumim.

Să facem tot ce avem de făcut cât mai bine cu putință și să nu uităm vreodată să ne bucurăm.

Pentru că e vineri și pentru că avem o singură viață!

Propunerea mea pentru voi în această zi (în acest weekend)? Cât mai mult Jimmy.

Vineri (de poveste) #3

 

Puține lucruri se pot compara cu bucuria pe care un om o poate simți într-o zi de vineri în care poate să stea acasă (unde încă mai miroase a brad) toată ziua, ÎN PIJAMALE, afară să ningă, ceaiurile să curgă în timp ce mierea e mâncată la unison cu ursul, cartea abia așteaptă să fie deschisă în plină zi măcar și pentru 15 minute, muzica se aude de pretutindeni.

Într-o zi ca asta, timpul parcă se dilată, dar asta numai până la ora 5 dupa-amiază când omul face ochii mari și își dă seama că se duce frumoasa zi și tot ce iși propusese pentru ea trebuie să fie făcut în puținele ore rămase. Cunoscută panica?

Știm cu toții cât de ușor este să o lași pe mâine. Acest articol, însa, nu. Trebuie postat vineri pentru că este vorba despre vineri. Știm de ce despre vineri.

Și dacă, de obicei, îl scriu cănd ajung acasă, super entuziasmată, pentru că urmează să petrec un timp ce s-a dilatat încă de pe drumul înspre casă, a luat forma unei pizza și rămane așa până pic lată și adorm pe unde apuc prin casă, după ce nu a mai rămas nicio pizza (nici la propiu, nici la figurat), astăzi este diferit.

Azi a nins ca-n povești și am inversat… poveștile. Adică am făcut de dimineață ce fac, în general, seara. Vinerea. Zburd de bucurie prin casă. Doamne, cum sunt zilele astea câteodată! Și iată că este exact ora 5 acum. Azi sunt omul pe care tocmai ce l-am descris mai sus. Și tocmai am făcut ochii mari.

M-am pregătit de aseară, însă. Cu propunerile:

Filmul: ” Wedding crashers „. Nu-l văzusem. Știu, nici mie nu îmi vine să cred. Îmi doream să mai fi existat o comedie cu energia acesteia, pe care să nu o fi văzut (de 100 de ori) și la care chiar să îmi vina să râd. Și am râs.

Am citit (în sfârșit!) astăzi un interviu pe care îl aveam deschis de cel puțin 2 săptămâni (ziceam ceva și despre „ce poți face azi…” mai sus?) și a fost cum mă așteptam. <— Interviul. Și știm ce greu este să se ridice ceva la așteptări, în general, și – da! – cele mai tari rămân „ceva”-urile la care nu ai niciuna. Cu Peter Dinklage (Tyrion din Game of Thrones) era cam la sigur treaba. Este cu o treaptă mai sus decât Jon Snow. La preferințe acolo. Cât să fie la aceeași înălțime.

Ca mai apoi să dau peste acest video cu Andrew Garfield pentru care se pare că dezvolt o afinitate din ce în ce mai mare și nici măcar nu am văzut încă ” Hacksaw Ridge „, nominalizat la Globurile de aur.

A! Mi-am propus să nu mai las lucruri pe mâine sau pe mai incolo. Să vedem ce iese.

Muzica de peste zi pregătită pentru dans și cântat din fundul plămânilor:

Te aștept ca și când, în comentarii mai jos (e foarte simplu să o faci), cu recomandările tale, pentru că știi ce se spune:

Uh! Se aude ușa, mă întorc imediat cu poza din zăpadă, în pijamale.

M-am întors:

Gata, pregătită să ies în oraș să mănânc pizza. Sper să nu adorm pe undeva, conform „tradiției”.

Vineeeri! #2

 

Bucuria pentru ziua de vineri a început odată cu trecerea primei săptămâni de școală din viața noastră, când parcă cineva ne-a pus mâna pe cap și ne-a relaxat. Dintr-odată!  Exact așa cum acum, mari fiind, ne face vinul. Se duce câteodată din cap până-n călcâie si nimic nu pare să-l mai poată opri. Nu că ne-am dori.

Sau prima oară când am realizat că vineri seară este momentul după care urmează ziua în care ne vom vedea cu toții pe acasă mai mult. În care părințtii ațipesc pe canapea după un film la prânz. În care am timp mai mult să stau agățată de gâtul fratelui meu prin casă, cu sau fără aprobarea lui. Disperarea lui. Dragostea mea. A lui.

Nu îmi aduc aminte exact ziua, dar sigur a existat una în care am realizat asta.

Că vineri e super!

Acum, lucrurile stau diferit. Toți alergăm toată săptămâna după tot felul de nebunii, iar dacă stăm pe loc pentru o zi, cu siguranță pe undeva ne simțim vinovați. Este lumea în care trăim și presiunea la care ne supunem.

De aici și dorința de a sta putea sta nemișcați pentru câteva clipe și gândi. A medita, practic.

Noroc că vine vineri și parcă seara se transformă într-o meditație întru totul. Eu una, de multe ori, așa simt. Și partea bună este că nu mă refer la meditațiile de la școală. Doamne, cât le uram! Eram atentă la tot ce se întâmpla în clasă numai numai să nu fie nevoie să mă duc la meditații.

Mi-a ieșit! Am scăpat! Astfel, imi făceam mai mult timp pentru ce îmi plăcea cu adevărat. În zilele noastre, am impresia că telefonul ține loc orelor particulare. Cum reușim să mai scăpăm de el, cum avem mai mult timp pentru… Noi.

Vineri.

Când totul pare permis din nou, când orice pare posibil. Când momentul dușului fierbinte dintr-o seară de decembrie urmat de intrarea in pijamale și cântatul de „Giiiirl – pow-pow-pow-pow – you’ll be a womaaaaan soon!” din vârful patului este tot ce poate fi mai frumos pe planetă (pentru câteva minute, cel puțin).

Dacă mai și sună sushi sau pizza la ușă, lumea devine deja un loc mai bun.

Sooon – pow-pow-pow-pow – you’ll need a man!

De-ar fi vineri în fiecare zi!

Nu că nu ar putea fi daca ne-am propune. Dacă am face câte puțin din toate de mai sus, dar și de mai jos în fiecare zi, oare lumea chiar ar fi mai bună? Posibil, posibil. Noi sigur am fi.

Cei de aici. Pentru voi – cei de aici – urmează un clipit cu ochiul, playlist-ul din această săptamână și recomandarea de film de vineri.

Le aștept pe ale voastre mai jos, în comentarii.

Și un clipit de ochi de partea cealaltă a ecranului.

Cum e următoarea melodie dupa precedenta:

!!!

Filmul? Pulp Fiction (Quentin Tarantino).

Pow-pow-pow-pow.