fbpx

 

Sunt în sala de judecată și mă gândesc Cineva chiar îmi zâmbește de acolo de sus de undeva. Mi-am dorit, printre altele, să fiu și avocată pe vremea în care aveam vreo 10 meserii în cap pe care voiam să le urmez deodată. Aveam 17 ani. Iată-mă, deci, în sala de judecată așteptând să intre judecătorul.

Am ajuns la 8.25 chiar, am intrat abia la 8.30, așa se păstrează ordinea și disciplina. Mi-am pus sacoul Sonia Rykiel. Acum mai am o amintire în el, o judecată. Pf. Pantalonii cu talie înaltă. Acum observ, voi sta în spatele unui pupitru când voi… Pleda (dublu Pf.) în tricoul cu stele sidefate (subtil, nu iau până și sala de judecată pe post de loc de petrecere).

La microfon. Cu judecător și totul în fața mea. 

Discursul meu este despre dreptate, iar părul mi l-am strâns într-un low bun. Așa cred că aș fi venit la tribunal dacă m-aș fi făcut avocată, doar că aș fi purtat kitten heels. Negri. Fini.

Azi, ca petent, port Nikes. Bleu. Fini.

Am niște emoții! Cineva mi-a făcut cu ochiul și sunt sigură că așteaptă să îmi vadă „reprezentația”. Adevărul este că și eu abia aștept să începem odată. Sala nu are geamuri mari ca să intre lumina naturală, de mai (18, 2018, data primului proces), de afară. Așa am văzut în filme. Cu geamuri prin care intră lumină naturală. Aici, acum e numai lumină artificială. Albă. Niciun pic de caldură. Ba da, un pic de caldură vine de la grefieră, este doamna care mânuiește dosarele. Eu mi l-am cercetat deja pe al meu, așa este procedura. Fiecare (în princiupiu avocați și eu nu mă număr printre ei, chin-chin!) își verifică dosarul, dacă a mai apărut ceva nou adăugat de cealaltă parte, eventual, în el. Hop, se deschide ușa și intră judecatoarea.

Cel pe care l-am chemat în judecată, în săptămâna ulterioară incidentului în care pe nedrept am fost acuzată pe 20 octombrie 2017, este un domn polițist – care sunt sigură că avea o zi proastă în timp ce eu, liniștită, l-am confruntat – nu este; se va judeca în lipsă. S-au umplut băncile, predomină negrul, dar noroc cu zâmbetul grefierei. Are un păr roșu ca focul. 

🥁 În acest an, pe 20 octombrie 2018, eram la concert U2 cu frate-meu. 🥁

Robele avocaților nu arată deloc ca-n filme. Nici expresiile lor, iar părul, în cele mai multe dintre cazuri, este destul de lipsit de orice urmă de zâmbet; ce bine că nu m-am făcut avocat. Totuși, e o anumită rigoare aici care pare să dea o ordine, o strictețe, un anumit soi de conduită. Cel puțin în acest moment, scriam eu în mai. Acum în decembrie, după 3 înfățișări, mi-am dat seama că, de fapt, fix eu am avut nevoie de un pic de rigoare, ordine, strictețe în viața mea și Universul are modul lui de a te face să vezi și înveți lucruri.

Sus, la un birou mare, judecătoarea citește repede dosarul cu nr. 7. Eu sunt 19. S-a sărit la 27 și din prima bancă în care m-am așezat, în partea avocaților – este partea din stânga cum mă uit înspre Biblie (e aici, ca-n filme), partea din dreapta este a civililor, dar nu prea ai cum să-ți dai seama dacă vii nereprezentat (de avocat) – am zis Și 19? M-am simțit ca băiatul super goofy din Jerry Maguire care tot ridica pernuța cu inele la cununia lui Tom Cruise cu Renée Zellweger și ei îi tot ziceau Not yet, hon. Nici urmă de hon acum, evident.

Este lista de amânări. Nici nu am început încă dosarele la zi. Vai, mă gândesc, și eu la 1 trebuie să plec înspre aeroport, este ora 9.15.

Doamne, cum este judecatoarea, sunt fascinată. Cât de prezentă trebuie să fie și atentă la atâtea detalii și atâtea personalități și totul pe un ton calm, cu voce joasă, scriam eu in mai. Acum în decembrie îmi spuneam, în timp ce așteptam să se ajungă la dosarul meu – nr. 10, că dacă și-ar asculta cu-adevărat intuiția când aude și privește părțile prezente, i-ar fi mai ușor să ia hotărârile. Poate asta și face, numai că își pune o mască. Poate așa e și normal. Pare foarte obosită de fiecare dată, adeseori o aparență pe care foarte mulți am observat că au impresia că trebuie să o afișeze la locul de muncă.

Ah, moda și superficialitatea la care a fost, din păcate, adusă. Un look fresh și plăcut nu înviorează doar purtătorul, dar și pe cei cu care intră în contact. Înviorare, viață… Dacă discutăm despre stil, însă, stilul există în permanență și neîngrijirea face și ea parte dintr-un stil. Îngrijirea excesivă este și ea într-un stil. Totul spune despre noi ceva. Sau ceva spune despre noi totul? Exagerez, dar câteodată pe cât de simplu pe atât de adevărat și este.

Adevărat este și că lumina de aici este obositoare. Ce ciudat cum stă atâta lume pe telefoane. La mine este în scop de serviciu și îmi place (mult). Serviciu, meserie, clar sunt unde trebuie să fiu. Nu mă imaginez a fi aici, la tribunal, zilnic, să merg la masă și acasă după, să fac baie și a doua zi să o iau de la capăt. Îmi dau seama că trebuie să îți placă pentru a o putea face. 

Cât se tot spune aici respectuoasă rugaminte sau vă mulțumesc respectuos și totuși nu respectuos neapărat se simte. Oricum, există și o altfel de rugăminte sau mulțumire? Nu este de la sine înțeles că totul este cu respect? Unul dintre motivele pentru care mă aflu acum, aici. Domnul polițist a încercat să abuzeze de poziția dumnealui, spunând că am încălcat legea. Legile din trafic sunt legi pe care le respect, fac abstracție de nervii altora și ador să conduc, iar domnul polițist mi-a spus în octombrie 2017: Dar nu este de datoria dumneavoastră să vă gândiți la ceilalți participanți în trafic!, pe un ton aspru și cu sprâncenele mult prea apropiate.

Sunt convinsă – sper – că de atunci, domnul polițist nu a mai avut curajul să acuze pe nedrept. Nu îmi este deloc la îndemână să fi trecut prin tot ce am trecut (adunatul actelor, plătitul timbrelor care scârțâie atunci când sunt tipărite, statul pe la cozile de la tribunal), dar am vrut să se facă dreptate!, a făcut parte din pledoaria mea din decembrie, 2018. Și s-a făcut. În orice caz, de atunci mă opresc când văd pe cealălalt trotuar un posibil pieton care ar părea a intenționa să traverseze. Aproape că mă dau jos să-l și întreb ce are de gând doar ca să evit până și posibilitatea de a fi oprită, chiar dacă aș câștiga. Cine știe, este și asta cu un scop, probabil.

Lumina naturală mi-am construit-o în sacoul Sonia Rykiel prima data, Polo Garage a doua oară și Massimo Dutti a treia. Mi-a trecut prin minte să renunț la proces de fiecare dată – atât de neplăcut este – dar nu am făcut-o și deși seara-n pat m-am tot întrebat, a meritat.

În tot acest an am devenit și mai atentă. Atentă cred că am fost dintotdeauna, acum însă sunt mai conștientă de faptul că sunt atentă. Cred că odată ce știm și înțelegem lucruri, avem cumva datoria față de acel bine și fumos în lume să devenim și mai responsabili. Odată cu responsabilitatea, începem să vedem și mai clar semnele pe care Binele ni le dă și atunci responsabilitatea se transformă într-o alegere, de fapt. Să fii prezent și să faci tot ce poți pentru bine sau să ignori.

💥 Și semne sunt la tot pasul și câteodată este copleșitor de frumos. 💥

În drum spre microfon, la ultima înfățișare în decembrie, înainte să se dea pronunțarea că am câștigat, mă gândesc să nu uit ideea: cred că odată cu aceasă judecată, am realizat încă o dată cât de important este curajul. Am auzit-o pe Oprah, la un moment dat, spunând că dacă nu ne învățăm lecția din prima, din a doua, din a treia, lecțiile vor deveni din ce în ce mai grele. A fost grea, iar curajul am realizat că este una dintre cele mai mari virtuți pentru a putea lucra la celelalte. Dacă ai văzut că ceva nu este adevărat și ai avut curajul de a schimba modul tău de a gândi pentru a o spune în vreun fel, chiar și atunci când îți schimbi total atitudinea, lumea cred că devine un pic mai bună.