Electric Feel

Processed with VSCO with f2 preset

 

Este o melodie de la MGMT și nu are vreo legătură (aparent) cu subiectul, dar poate avea dacă ne legăm de cuvântul electric pentru că este vorba despre Electric Castle, dar și despre sentimentul electric al festivalului ținut la castel. Ce frumoase pot fi cuvintele și jocul pe care ele îl pot forma. A! Ah!

Interesant ar mai putea fi cuvântul care ar descrie experiența festivalului și acum prietena Elena cu care am plecat la drum, cu mașina, joi seara, râde dându-și ochii peste cap. O să fie interesant, cel puțin!, i-am zis în timp ce ieșeam din București cu destinația Cluj pe la 7 seara. Ia să vedem!, a răspuns ea. Nu mai fusesem niciuna la Electric. Nici pelerine de ploaie, nici cizme de cauciuc nu ne luaserăm, deși toată lumea ne-a prevenit că la Electric plouă întotdeauna.

O să fie soare în fiecare zi!, le-am spus.

Așa a fost. Plouase joi, pe zi, suficient cât să ne scrâșnească sneakerșii prin noroi de cum am ajuns la festival. Numai în filme mai auzisem sunetul. Și desene animate. Fșșt, fșt! Ar fi fost un amănunt ce poate nu ar fi ajuns în mod normal într-un articol despre Electric, dar a fost, totuși, un amănunt care ne-a introdus în atmosferă de cum am parcat mașina la 3 noaptea la castelul din Bonțida, Cluj. Iarăși un amănunt, dar și acesta avea să ridice ștacheta experienței undeva foarte sus pentru ca, mai apoi, să mai fi existat altceva care să o depășească. Noroc că ne place plimbatul și am depășit-o.

După replici desprinse parcă din altfel de filme (deloc din desene) cu angajații – pe cât de candizi, zâmbitori, pe atât de derutanți – responsabili cu parcarea la festival, am fost îndrumate să lăsăm mașina cât mai aproape de drum, pentru a nu rămâne în noroi de unde numai tractoarele o mai pot scoate. Așa am făcut. Ne rezervasem cazare la Quiet Camping până la care – prin noroi, în adidași, cu geantă, respectiv valiză, noaptea – am mers pe jos o oră și jumătate după un drum de 8 ore cu mașina.

Râsul, plânsul.

Valiza e dedesubtul genții și dedesubtul valizei este noroiul.

Expresia Elenei? Priceless. Eu văd o cameră? Zâmbesc.

Tantanaaam!

Avem un ceas imaginar în față. Festivalul a avut loc la ora 10. Noi am parcat la ora 6. Pe jos am mers invers acelor de ceasornic de la 6 până la 10. Când am ajuns la Quiet Camping și mi-am dat seama că biletul meu de intrare la festival rămăsese în mașină, ne-am rugat la toate cele să mai fie un drum de la 6 la 10 – frumos – în sensul acelor de ceasornic. Amețeala din timpul cititului nu este nici pe departe ca cea care ne-a lovit la 4.30 dimineața după un drum de deja 9 ore și jumătate.

Plânsul, râsul.

Singure, dintr-una-ntr-alta l-am descoperit, căci angajații candizi, zâmbitori și derutanți de la 10 la 6 în sensul acelor de ceasornic ne-ar fi lăsat să o luăm înapoi. Mă urmăriți? Pe unde veniserăm adică. Amețiți? Amețite am ajuns noi în căsuță în sfârșit. În sfârșiiit! Unde am murit de frig. (!!!)

Mult râs.

Și aproape plâns. Foarte aproape.

Dar vineri dimineața am ieșit din căsuță odată cu soarele și cu inimile deschise. Romantic, știu, dar câteodată este singura variantă. Sau întotdeauna? Ștacheta era pe undeva pe la soare, v-am zis, așa că nu am mai avut niciun fel de așteptări. Festivalul avea, însă, să ne placă într-un fel în care nu ne-am fi așteptat oricum. E și aici un joc de cuvinte? Așa pare.

Joc de căsuțe.

Ia să vedem.

Not bad pentru un drum la baie, nu?

Shh…

Ne-am întâlnit cu Sorin, Oana, Serghei, Denisa și Alex; ei veniseră mai pregătiți decât noi, dar noroc că noi avem mereu spiritul festivalului la noi. Asta cred că ne-a ținut până duminică la prânz, când chiar am plecat. Spun chiar pentru că până atunci se tot vehicula întrebarea Plecăm mâine?. Cine se simte, pun pariu că acum se gândește că a fost chiar frumos până la capăt. Mă rog, capăt ar fi fost abia luni seara când se termina oficial ediția a șasea a festivalului. Cum sună chiar

E ceva cu acest festival care te scoate din zona de confort și te face să fii prezent acolo numai pentru muzică, atmosferă, prieteni, locul parcă rupt de lume, mâncare juicy, pizza de la Camionetta (hello), cafeaua de la Steam, cannoli de la Zobuian mai buni decât am mâncat în Italia (i-am întrebat pe domnii de la Zobuian despre ei: formele preparate în 7 uleiuri diferite și ricotta din umplutură sunt aduse – chiar – din Sicilia; Doamne, Doamne!).

Ola! Dani și Vlad de la Steam. Robert și-a făcut singur poză când l-am rugat să ne facă mie și Elenei o poză.

Nu am apucat să fac o poză, pentru că yum! 😳 Dar iată una găsită pe degustam.ro. Torturi din cannoli, da, da.

Dar și pentru castelul Bánffy care are un farmec anume. Realizezi asta după vreo două nopți în care îl tot admiri de la distanță fără să îți dai seama, în jurul căruia tot gravitezi, în care și intri la un moment dat, în care se întâmplă mereu ceva artistic-psihedelic și care și este luminat ca în povești noaptea. În jurul căruia, zi și noapte, stau, discută, mănâncă, se sărută, dansează, dorm oameni care parcă toți au un aer asumat de festival, de umblat de colo, colo, de a fi acolo și atât.

Interesându-mă despre castelul al cărui nume îl poartă încă din 1387 (numele domeniului pe care s-a tot modificat de atunci), am înțeles de unde vine energia specială a locului de inspirație barocă. A fost gazdă pentru atâtea lucruri și bune și rele (castel, spital militar ce a fost mai apoi jefuit și incendiat, cooperativă agricolă de producție, depozit de materiale de construcții, spital pentru copii, decor ce a fost incendiat pentru Pădurea Spânzuraților al lui Liviu Ciulei) încât acum, gazdă a festivalul Electric Castle fiind, pare că în sfărșit se poate bucura și pentru el, dar și pentru toți care împărtășesc bucurie, în sfârșit, la castel.

Vineri spre sâmbătă au venit Elena (cealaltă Elena a mea), Oana, Patricia și Alex. I-am îndrumat cu fericire direct înspre camping; aproape că puteam să ne fi pus umbreluțele de ghizi în aer; de ghizi mândri de descoperirea ce avea să scutească oameni de Fșșt, fșt!. Dar, hey, nu aveam umbrele pentru că nu a plouat. Whoop. Fșșt. Whoop. Fșt.

Sâmbătă dimineața, inimile la vedere. Toți. După ce ne-am dat de 3 ori peste cap să ne trezim și aranjăm, cealaltă Elena a mea a spus: festivalul ăsta te aduce cu picioarele pe pământ, te face să vezi confortul cu care ești obișnuit și te scoate din el; să fii atent la muzică, atmosferă și tot ce se petrece aici.

Să uiți de tine pentru câteva zile, hello.

Am mers pe plajă. Ce? Da, sunt organizate tot felul de activități, locuri cu muzică diversă, o roată; până și mersul la Lidl (foarte smart, dar și consumer friendly poziționat) pare fun. Chill. De la Lidl ne-am luat și cizmele de cauciuc de 40 de lei pentru noroi.

 

Nu ai altceva de făcut, nu ai altundeva de mers, ai doar lucruri de văzut, observat, ascultat, înțeles, oameni de cunoscut, revăzut, vise în aer de aruncat, ochi în luminițe de uitat și mult, mult plimbat. Pe alocuri de dansat. Zic pe alocuri pentru că muzica… Hm… Dacă muzica ar fi fost mai interesantă, căci de acolo am pornit – de la interesant – am fi vorbit mai mult despre electric decât despre interesant. Dar cum totul se întâmplă cu un motiv anume, este foarte posibil să fi fost experiența ieșitului din confort mai frumoasă decât cea a muzicii de această dată.

Tocmai am spus frumoasă? Cred că vroiam să spun interesantă. Din nou. Ba da, și frumoasă! Somnul cu prietenii în căsuțe fierbinți ziua, reci seara, fără becuri, a câte 4 paturi suprapuse fiecare, dușurile la comun, mersul de 3 minute până la toaletă, muzica ce se oprește doar pentru vreo 30 de minute dimineața pe la 8, noroiul și mirosul acestuia de la festival. Interesant, vă spun. Și iarăși am plecat fără vreun trailer anume, vreun preview de orice fel. Am știut doar de ploaia despre care știam oricum că nu avea să vină.

Anul viitor plecăm cu pături și cizme de cauciuc. Anul viitor dansăm. Pelerine tot nu ne luăm, nu va ploua. Și dacă în fșșt-ul din prima noapte ziceam că Cine ne-a pus?, duminică dimineața când cu inimile deschise (e o exagerare intenționată, hello) am ieșit din căsuțe, începusem să vorbim ceva despre la anul. Acum îmi dau seama și îmi și aduc aminte de fețele noastre. Calme, calde.

Highlight-ul festivalului? Piesa Easy de la Son Lux pe care când am auzit-o din căsuță că a început la main stage, am fugit de la căsuță până la main stage. Se pare că în 3 minute se poate ajunge din patul de la Quiet Camping la scena principală.

Coloanele sonore, viața mea.

Sau coloanele sonore din viața mea. Mai jos este piesa de la festivalul de jazz de la Montreux din 2016. Son Lux au sunat oricum bine la EC6 (pe ozinparis Instagram).

Una dintre plăcerile mele la festivaluri este să descopăr muzică. Mi-au plăcut cei de la Mura Masa.

Să ascult prieteni, a cântat Marù.

Pe drum înapoi am jucat Fazan cu Elenele. Fazan în borcan, nu orice fel de fazan. I! :))

London Grammar și-au anulat concertul de sâmbătă, dar i-am ascultat în mașină.