14247

Înnebunită După Lumină În Paris, Orașul Luminilor

aprilie 16, 2019

Aș putea oare fi prietenă cu cineva căruia nu îi place Parisul? Cum să nu îți placă Parisul?! Ești sigur că ești bine?, m-aș întreba eu pe interior și ai vedea tu semnul de exclamare la exterior. Parisul are acel ceva pe care numai pe cont propriu cineva îl poate descoperi, cândva, dacă nu din prima. Știm că orice este posibil! Va exista o dată în care cineva va avea revelația. Nu de a-i fi plăcut orașul doar (era clar!), ci de a fi găsit, în sfarșit, lumina. Lui, ei, lor.

Lumina!

Parisul este romantism în cea mai curată formă a sa, acum îmi dau seama. Este romantism în atât de multe feluri, încât pentru cineva care fuge cât poate de tare de această latură a sa, Parisul poate deveni prea mult pentru a se putea exprima. Parisul poate deveni o oglindă a sa.

Rimează. Luminează.

Efectul de oglindă pe care un oraș, un film, o carte, o seară sau dimineață, o melodie, un om îl poate avea asupra cuiva este un semn dat, și el, din lumină cumva și semnele sunt atât de romantice! Dacă le vezi. Până acum ori zâmbești și deja te vezi în Paris, ori ai sprâncenele atât de ridicate încât aproape că gâdili norii cu ele. Poate, pur și simplu, îți place ploaia, dar ghici ce! Ploaia poate fi atât de romantică… Și iată cum se dovedește faptul că toți avem o fărâmă de romantism în noi. Pentru că în viață – se spune că – noi toți căutăm iubirea. Ne dorim iubirea, de fapt. Și nu mă refer la clasica jumătate, deși după iubirea de sine și iubirea pentru iubire, iubirea clasică este idealul împărtășit.

Hai, hai.

Împărtășitul de mâncare, la francezi – conform lui Geraldine de mai jos – face parte din însuși ritualul de a mânca. Mâncarea este sfântă și un mijloc de socializare. De a fi împreună. Un lucru pe care, dacă de mic copil l-ai avut în familie sau visezi să îl ai, ai ocazia să îl adori în Paris. Oriunde îl ai, bineînțeles, dar miros de pâine bună și croissante calde peste tot prin oraș ca în Paris eu nu am mai simțit nicăieri altundeva decât acasă, acasă când eram mică. Ca să nu mai spun de clătite la tot pasul, făcute pe loc și umplute cu jambom et fromage (și încă o varietate de lucruri sărate) sau cu Nutella (și încă o varietate de lucruri dulci) pe care nici acasă ne găseam la tot pasul.



Doamnelor și domnilor,
v-o prezint pe
Geraldine!

Despre mâncare
la minutul 5:27.

Mirosul de mâncare bună, nici prea sățioasă sau uleioasă, dar gustoasă, nici prea seacă, dar nici prea însiropată, când intri într-o casă care se simte ca acasă… Ah! Este inevitabil să nu îl simți când mergi pe jos prin Paris și să nu te gândești măcar pentru o secundă la acasă.

Mersul pe jos prin Paris, în aprilie, admirând cerul de deasupra Jardin des Tuileries, în timp ce mănânci un croissant sau o clătită în drum spre casă, cu o sticlă de vin roșu (în geantă) pe care să îl bei cu cineva drag seara, acasă, se simte ca acasă.

Viennoiserie ❤️

Și poate, momentan, nu ești romantic. Nu este cel mai ușor lucru din lume să fii romantic, necesită o doză de naivitate care te face să te urci în cel mai mare roller coaster. Și să pierzi pentru o clipă controlul (deși cred că exact în acele momente îl găsești), dar adrenalina caldă pe care o simți pe interior, ulterior, nu face decât să îți întărească încrederea.

Romantismul pare să fie ceva cu care ne naștem și pe care îl putem, mai departe, presăra în tot ce facem pe parcursul vieții. În tot ce purtăm, pentru că romantisul este stil. Indiferent de gen, stilul se întâmplă în momentul în care te vezi pe tine în oglindă, într-un oraș, într-un film, într-o carte, într-o seară sau dimineață, într-o melodie, într-un om.

Parisul este romantic precum propoziția lui Nietzsche:Viața fără muzică ar fi o greșeală.

Apropo de muzică, să vină oare afinitatea mea pentru franceză și din școală, unde profesoara de franceză ne învăța franceză după versurile lui Joe Dassin din melodia Et Si Tu N’existais Pas…?
Pe care îl auzeam și acasă…?

Acum a nu se asculta, însă, în surdină sâmbătă dimineață cu soare în sufragerie la mic dejun, ci în mașină (sau cu căștile în urechi în metrou), cu volumul destul de sus și afară să plouă și să fie aprilie.

Pont Neuf + ploaie = 😉

Ce romantice erau și serile de vară în care închideam cafenele cu Alex care mă-nvăța franceză după versurile lui Mylène Farmer, haha!

Limba franceză doar întregește esența Parisului. Tonul francezilor este unul ferm, dar cald, nu diferă (fundamental) în funcție de oră, loc sau ocazie. Nu este sexy (sexy spus în cel mai bun mod) ca portugheza sau spaniola, ci cald. Până și știrile și comentatorii de pe France 24 sunte calde și calzi, indiferent de subiect.

❣️

Dacă tot eram la capitolul muzică, o artistă franceză pe care o umăresc acasă și o ascult cu prieteni pe la casele noastre de ceva timp încoace este Christine and the Queens.

Apropo de prieteni, am prieteni care spun despre ei că sunt orice numai romantici nu. Nu le dau crezare, dar îi las în pace. Li se pare că sunt cool (reci, să zicem, deși sunt și cool, cool) sau ceva dacă o spun. Și la ceva timp, îi aud vorbind despre un oraș, un film, o carte, o seară sau dimineață, o melodie, un om. Și zâmbetul meu nu se poate abține. Nu vrea! Și nici brațele care, parcă fără voia mea, se îndreaptă spre o mare-mbrățișare. De bucurie! Și nu neapărat pentru el sau ea, sau pentru mine, ci pentru clincănitul paharelor de șampanie prin nori, pe undeva. A razelor de soare sau ceva. Gata. Doamne! Glumesc.

Clincănit a fost și între urechile noastre la Notre-Dame, la un concert de duminică seara cum nu am mai auzit vreodată.

Cathédrale Notre-Dame de Paris ☀️

Un alt fel de concert, într-o cu totul altă atmosferă. Lumină. Comparabil cu cel al francezilor de la Justice din vara trecută sau U2 cu Radu, fratele meu, din toamnă.

❣️❣️

Umorul este romantic! Atât de romantic!

Oricine te poate face să zâmbești, mulți te pot face să plângi, dar numai cineva cu adevărat special te poate face să zâmbești cu lacrimi în ochi.

Intrarea la toaleta de la Notre-Dame este 2 euro, dar – hey – ești și fotografiat în timp ce faci pipi. Înainte sau după. Apropo de pipi, în Montmartre este o cafenea care se cheamă Coffee, Peepee and Me unde îți faci singur cafeaua și la fel te duci și la toaletă. Parcă tot 2 euro era. Nivelul unei țări se vede și după toalete și da, la metrou câteodată mai miroase a pipi, dar aici nu este vorba despre cât de perfect este Parisul, pentru că nu este. Un romantic nu cred că va căuta vreodată perfecțiunea, ea oricum se va-ntâmpla în momentele de grație; și poate pipi și grație nu sunt două cuvinte ce sunt așteptate a fi găsite în aceeași frază, dar sunt la fel de naturale.

Care este fața voastră când sunteți la toaletă, haha?

Mirosul de pomi înfloriți prin Paris în aprilie…

Roz.

Verde.

Parisul este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume, conform Wikipedia, dar este scump fără a fi pretențios. El ține la alura sa, la tot ce el este conștient că reprezintă. Este decorul a milioane de filme și nici măcar nu mă refer la cinema. Este bogat fără a țipa. Este curat în maniera în care când observ sneakerșii sau pantofii oamenilor pe stradă sau în metrou, observ și viața din ei. Observ franchețea de oricare gen ar fi ea. O observ! Și franchețea cred că este unul dintre acele je ne sais quoi.

Vezi ce vrei să vezi, auzi ce vrei să auzi și tot așa. Depinde de cât de romantic îți dai voie să fii. Liber.

Ceva ce nu este sincer, acolo, parcă se simte. Se simte oriunde în lume, dar în Paris, dacă nu ești sincer tu cu tine în primul rând, se simte; poate explicația din spatele stilului vestimentar în Paris. Stilului de oriunde din lume. Nu mi se pare că există vreo regulă sau vreo unanimitate, există doar autenticitate. Aceasta poate fi dimineața în Converși în timp ce îți mângâi piciorul pe care tocmai ce l-ai dezgolit, bei cafea, îți mănânci croissantul și pui ziua la cale, toate în același timp la soare. Poate fi într-o fustă roz cu flori roz în relief, tocuri și geanta preferată în timp ce te grăbești la serviciu. Poate fi o jachetă de piele cu guler alb imens și jeans negri pentru espresso-ul de la restaurantul de pe colț, băut afară la masă (măsuță). Poate fi orice atâta timp cât orice este egal cu sine.

Femeile (și bărbații) cu fluiditate în mișcare și pe chipuri de dimineață, cu un joie de vivre subestimat, un joie de vivre care ține de lumea lor, de lumea lor care le place lor, de OZ-ul lor. În Paris.

#parisianstreetstyle

Stilul pe care francezii îl adoptă nu diferă (fundamental) în funcție de oră, loc sau ocazie în portul lor de dimineață până-n noapte. Lumea rămâne fidelă stilului și îl adaptează din mers. Ușor, liber, elegant. O eleganță ce vine din interior.

Pentru că nu este vreodată vorba numai despre haine, iar hainele sunt mult mai mult decât doar haine.

Iar tocurile sunt mai mult decât doar tocuri.

A observa stilul și în realitate, în Paris, nu doar la televizor, pe Netflix, în serialul Dix Pour Cent (Call My Agent) este comparabil cu untul întins dimineața pe pâine (plus un strop de gem de prune) lângă ceaiul negru sau cafea. Este un serial ale cărui episoade mi le pun, des, pe fundal (în reluare, da) pentru o energie strălucitoare în timp ce lucrez sau fac aproape orice altceva, de fapt.

❣️

Prin Paris, compania ideală este cea care poate să meargă 16 (sau mai mulți) km pe jos pe zi, de dimineață, cu opriri superbe la Cafe Francoeur (în Montmartre) cu croissante și cafea înspre Le Bon Marché trecând prin Jardin des Tuilleres, prin față pe la Louvre, cu o oprire la Le Saint-Germain și după Bon Marché la cafeneaua de la colț pentru un vin alb și un ceai negru, o pain au chocolat printre, o oprire de mai bine de două ore în Jardin du Luxembourg până la închiderea parcului la ora 8 (la lăsarea întunericului, se închide parcul, da) și pe jos până la Place St. Michel, unde se dansa și cânta în lumina soarelui care apunea și făcea ca cerul să fie de vanilie. Compania care să ajungă cu tine la Pont Neuf și să vorbească despre univers.

După ce cu o seară înainte, chiar după aterizare și cazare, ne-am plimbat până la Sacré-Cœur cu o clătiă în mână.

Sincronicitate.

A doua dimineață ne pornim către un magazin – după croissantele de la boulangeria de la colț și cafea în pat – și ajungem la un altul, dar ne găsim fiecare (și eu, și Elena – una dintre Elene) perechea de Nike negri pe care, de ani de zile, fiecare și-i căuta. S-au dovedit a fi chiar mai tari decât fiecare și i-a imaginat. Lihnite de foame, mâncăm câte un mini burger la un restaurant aproape de casă, cu mese mici, afară, la soare, pe Rue Joseph de Maistre. Restaurantul părea mai degrabă de-al localnicilor decât de-al turiștilor. În cameră, mâncăm câte un Paris-Breast cu espresso, căci – hey – este desert tradițional, ne schimbăm și fugim cu metroul înspre Hôtel du Duc, locul conferinței Vogue Paris, aproape de Opera Garnier, în vecinătatea Bulevardului des Italiens. Îi spun Elenei că un om pe care l-am cunoscut la un moment dat și mi s-a părut nice este chef la Ibrik și mergem într-acolo. El nu mai era acolo, dar ciocnim un pahar de vin roșu cu zacuscă românească și pâine franțuzească.

Pentru ca a treia zi, dimineață, să o începem cu La Vie en Rose (după croissante cu cafea din mers) cântată pe străzile de pe lângă Sacré-Cœur, pentru ca mai apoi să zăbovim pe colină (cea mai înaltă din Paris), să ne luăm fiecare câte ceva bun (eu clătită iar, cred că cea mai bună sărată din toate zilele, chiar de la poalele colinei). Să luăm Big Bus-ul să hop on și off prin tot Parisul, să ajungem prin față pe la REX (cel mai mare cinema din Europa) pe Boulevard Poissonnière. Să ciocnim un vin rosé pe bancă, lângă Tour Eiffel duminică după-amiază înainte de Notre-Dame și înapoi în Big Bus. Ciocnim același vin rosé (care se și cheamă Joie de Vivre), la apus, pe Champs-Elysées. Mâncăm ceva bun asiatic (mâncarea preferată a Elenei) și mergem înapoi la Tour Eiffel sub care țopăim la 10.30 seara până se opresc luminile. Luminile pe „Doamna de Fier” care, de fapt, se simte ca de mătase.

O companie de care să ai libertatea de a te despărți pentru o întâlnire neprogramată, dar atât de plăcută într-o dimineață de luni, primăvara, la Café Beaubourg cu vedere la Pompidou. Dar și plăcerea de ate reîntâlni pentru a ne delecta împreună, mai apoi, la Centre Georges Pompidou și să plănuim să revenim la Atelierul lui Brâncuși de lângă Pompidou. O clătită cu ciocolată prin Marais și printre norii superbi în drum spre colina de la Sacre-Cœur face ca check-out-ul de la hotel să fie mai ușor.

Yves Klein
Grande Anthropophagie Bleue, Homage to Tennessee Williams, 1960

A, și cu care companie să stai în Montmartre.

❣️

Că era în Montmartre, că era în Marais, în Saint-Germain, lângă Grand Palais sau Champs-Elysées, clădirile în care locuiesc sau lucrează oamenii în Paris… Știu doar că de câte ori ajung în Paris, îmi place să le privesc și să nu mă pierd. Ochii îmi sunt relaxați, inspirația pare să plutească, un calm se instalează.

Home Sweet Home

La fix ca să mă joc cu Tour Eiffel atunci când îl zăresc de pe străduțe și îmi vine să zâmbesc. De parcă mă joc de-a v-ați ascunselea cu Inga și Natasha. De parcă e Craciunul în fiecare zi și se aprinde bradul de 324 m și casa este Paris.

Hey!

La Paris mi-am luat lucruri preferate. Dulapul meu, în ultimul timp, a ajuns unul cu lucruri preferate. Pfew! La Paris (ca și acasă) am mixat hainele atât de tare între ele, încât alte două ținute compuse de acasă cu o oră înainte de plecare nici nu am reușit să le port, dar le-am cărat în carry-on-ul de 11 kg. Căci noi am zis să avem toată experiența, cu tot cu RER B, cel mai eficient mijloc de transport dinspre și înspre aeroportul Charles de Gaulle. Plus că glumele (relaxate) cu stewarzii și stewardesele de la Air France au îndulcit oboseala (deja plăcută a) drumului în sine.

Explicația, până la urmă, și-o dă fiecare exact după cum și viața și-o așterne tot fiecare. Indiferent de gen, explicația se aude în momentul în care te vezi pe tine într-un oraș, într-un film, într-o carte, într-o seară sau dimineață, într-o melodie, într-un om. Cel mai frumos cred că este ca, înainte de orice altceva, explicația să și-o dea fiecare în oglinda sa, în lumina. Ă.

Ha❣️

Mmmm...

Romantismul este adevăr și adevărul este întotdeauna sexy, pentru că adevărul este iubire. Și nemuritor.


Vi-o puteți imagina pe Alicia Keys cântând Empire State of Mind doar că în loc de New York să cânte Paris? (!?!?!)

Ei bine, a făcut-o 🙂
de la minutul 19:16.


Apple sau Nike sau Ray-Ban și atâtea altele mi se par lucruri romantice și nu sunt franceze. Romantism văd în evoluția relației din ce în ce mai deshisă, fun și de prietenie ideală dintre mine și fratele meu, în Gust Of Wind-ul lui Pharrell Williams. Am simțit în atitudinea profesorului de presă scrisă, Ferenc Vasas, de la Școala de Televiziune sau la profesoara de biologie din școala generală, Doamna Dacian. Mierea! Cum zboară albinele din floare-n floare și fac mierea care ajunge în borcane să ajungă în noi mai apoi. Stay Flo-ul lui Solange. Romantism este în zâmbetul și discuțiile în contradictoriu (să le spunem) în familie, în menirea lui tata și discuțiile din mașina lui tata cu tata, în Hymn For The Weekend a lui Coldplay, în cafeaua plus ceva bun la orice oră din zi cu mama și mersul la filme bune de mic copil și orice cu mama, în rochia impecabilă pe care o port după 20 de ani după ce a purtat-o mama, în colecțiile lui Pierpaolo Piccioli, în întinsul pe plajă în mai sau august cu oricare dintre Elene, în prezentarea Not Cool din 2010 a lui Adrian Oianu, în ploaia care stă să înceapă, în sprâncenele care nu lasă ploaia să ne intre în ochi, în filmele lui Quentin Tarantino și ale lui Leonid Gaidai, în jocul lui Yuri Nikulin sau în Maitreyi-ul lui Mircea Eliade, în dansul în care ne pierdem, dar de fapt ne regăsim. Lista continuă pentru fiecare dintre noi, căci romantismul nu ține cont de loc, naționalitate, vârstă, religie, sex, școală etc.

Ține de acel je ne sais quoi de care și francezii s-au prins și de care se bucură la maximum în Paris ❣️

Ca cei doi de aici.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.

Hey, this is me (Cristina Pavelescu) wearing a music cassette sweater, writing from Bucharest, Romania (and, luckily, from wherever elsewhere), yet always living in the world of OZ. A world I create, choose to move around in and invite you into. To truly smile in front of our computers, put any kind of questions, answer in writing or imagination, marvel at fashion.

FOUNDER AND EDITOR

Leave a Comment on Înnebunită După Lumină În Paris, Orașul Luminilor
View All Articles
14142

Gran Canaria sau Amor A Primera Vista

martie 04, 2019

Ziua de naștere a mamelor noastre mișcă ceva în fiecare dintre noi în fiecare an. De ziua mamei, mă simt ca de ziua mea și adevărul este că nici nu aș fi vorbit despre ziua mea dacă nu ar fi fost mama. Nu aș fi vorbit, punct. Nici tu nu ai fi acum aici să citești dacă nu ar fi fost mama ta. Mamele din lumea-ntreagă sunt destul de cool și noi ciocnim virtual pentru ele acum. Atingerea vârstei la care e ok ciocnitul cu mama e destul de cool. Odată cu înaintarea în vârstă – uuh, cum sună – vine și o oarecare responsabilitate de a face ceva special de ziua mamei. Sau ceva. O pizza delicioasă acasă cu familia, cu muzică bună și vin roșu este o idee la fel de frumoasă ca cea a unui voiaj surpriză în Gran Canaria, una dintre cele șapte insule în Insulele Canare din Oceanul Atlantic.

Ținutele din acest articol marchează fiecare zi în parte.
Ținutele de oricând și oriunde marchează totul dacă suntem atenți.
Articolul îmbină emoționalul cu informaționalul în paralel cu un zmeu ce zboară și o placă de surf ce plutește odată cu noi.
👈🏻👆🏻👉🏻👇🏻
Mama în rochia desenată de mine.
Emoțional:

Scriind articolul pe zborul de întoarcere din Gran Canaria, nu pot să nu îmi aduc aminte de cineva amuzant care mi-a zis la un moment dat că îmi place să trăiesc câteodată în lumea mea. Este adevărat, dar nu o facem, de fapt, cu toții? Poate nu o numim astfel – lumea mea, lumea ta, OZ – dar cu toții trăim în lumea pe care ne-o imaginăm pentru noi în permanență. Uită-te în jurul tău; totul a fost în imaginația cuiva la un moment dat și – bam! – iată laptopul sau telefonul de pe care 👈🏻 citești 👉🏻 și eu am plăcerea să 👆🏻 scriu 👇🏻. Astfel, iată cum ne conectăm și 🥁 ceva 🥁 se mișcă din nou. Tu cu muzica ta în urechi, eu cu a mea. Tu cu gândurile tale înainte să adormi în capul tău, eu cu ale mele în al meu înainte să adorm. Tu cu visele tale când te uiți la ocean, eu cu ale mele când mă uit la ocean. La lună. Soare. Stele. Și-apoi când suntem împreună, nu sunt privirea și cuvintele suma a ce am tot simțit, ascultat, gândit, visat, văzut anterior?

Zburăm, facem surf. Iar atunci când suntem pe același zmeu sau pe aceeași placă de surf cu cineva, sclipiciul sclipește și luna, soarele și stelele par a ne privi ele pe noi acum. Uhm-m-mm!
Emoțional:

Poate fi chiar un copil care pare a nu ști ceva despre orice, dar care zboară și plutește odată cu noi fără niciun fel de îndoială. Nici nu știe de cuvântul îndoială. Ce bine! Și o nouă lume se înfățișează în fața noastră. În fața copilului. Simt deja briza și ar fi bine să am grijă, vântul este năstrușnic și îi și aud vocea mamei: Cristina, dă-te jos! Mama este lângă mine în avion și, de fapt, mă întreabă despre ce scriu. Mă simt ca pe val.

Și mai bine, mă simt ca pe același zmeu cu mama. Zburăm.

Ce este cu acest surf de îmi place ideea de surf în sine atât de mult dintotdeauna? Cu acest zburat…

Călătoritul… Ce este cu el de ne place atât de mult? Îmi place călătoritul la fel de mult ca o pizza delicioasă acasă cu familia, cu muzică bună și vin roșu. La fel de mult ca-ndrăgostitul.

Glumesc.

Mama + Tata = Plimbându-se prin Mica Veneție de pe Gran Canaria
Tata + Mama
Emoțional:

Fericirea mamei este unul dintre cele mai plăcute sentimente din lume. Pe același loc cu entuziasmul ei, motivul din spatele a SURPRIZĂĂĂ! al nostru (jumătate exclamat, jumătate inocent uitat în farfurii) de la masa de dimineață de ziua ei, din casa din UK a fratelui meu, pe 25 februarie. Ce?!, ochii mamei larg deschiși. Tata, frate-meu și eu ne-am uitat unul la celălalt, ne-am zâmbit și făcut cu ochiul: Într-o oră plecăm înspre Gran Canaria, ne-am ocupat de bagaj. Mama: Ce și ce?!

Maaam!
Intrăm în informațional:

Când o întrebăm, de obicei, pe mama Mama, ce vrei să faci de ziua ta?, răspunsul este întotdeauna Să fiu cu voi, toți. Și am fost. La micul dejun. Totuși, responsabilitatea ei (sau ceva) de a fi adult, ne ține pe toți – și pe ea inclusiv – în suspans în fiecare an: Ce să fac oare de ziua mea… ? Din fericire, până la cină de ziua ei, am ajuns în Puerto Rico, în Gran Canaria.

Suspansul noului este întotdeauna o formă de sclipici. M!

Informațional pentru Da, o valiză de 10kg pentru aproape 2 săptămâni în UK și Insulele Canare este posibilă!, dar și pentru numărul și numele insulelor.

Doamne, ce am învățat să fac bagajul. În valiza mea de 10 kg (sau 11?) către UK nu am împachetat doar hainele mele, ci și hainele de plajă ale părinților mei. De plajă, da. Ah, plajă! Cea mai apropiata de UK destinație cu soare este cea a Insulelor Canare. Așadar, când Spania a fost răspunsul, am știut – complicii – că va fi frumos. Sunt, totuși, șapte insule în Canare: Tenerife, Fuerteventura, Gran Canaria, Lanzarote, La Palma, La Gomera și El Hierro.

Echipa 1
Echipa 2
Cu siguranță informațional:

În afară de apele turquoise ale Plajei de Amadores, ce a făcut ca Gran Canaria să ajungă direct în topul listei a fost Mica Veneție – o poreclă pentru Puerto de Mogán, o bijuterie – o poreclă pentru micul port de pescuit format din canale ce se întind prin toată zona. A spus mama odată, trecător, că vrea în Veneția. Conexiunile pe care creierul meu le-a făcut din momentul în care am aflat despre Mica Veneție au fost prea simpatice ca să nu alegem Gran Canaria!

Străzile din orașul Puerto de Mogan.

Mica Veneție și mica așteptare.

Cu siguranță emoțional.
Puerto de Mogán
Puerto de Mogán
Vedere

Gran Canaria a scos, pe rând, atâtea bijuterii în fața noastră încât, odată cu noi fiind împreună acolo, a devenit una dintre destinațiile cele mai încântătoare de până acum. Patru nopți și trei zile pline – suficiente să ne punem de acord să ne întoarcem.

Hello!
Răsăritul de la plecare, de pe autostrada care ne ducea către aeroportul din Las Palmas.
Un mix de informațional și emoțional:

Venitul, de fiecare dată, acasă la casa care te face să te simți ca acasă face ca orice vacanță să se simtă ca acasă oriunde pe planetă. Contează cu cine vii acasă. Posibil motivul din spatele convingerii mele că suntem cu toții cetățeni ai acestei lumi și nu doar ai unui oraș, ai unei țări sau ai unui continent. Dacă am încăpea cu toții în Marina Bayview Gran Canaria (Pentru Adulți) deodată și ne-am bucura de prospețimea, intimitatea, lumina, mâncarea delicioasă, priveliștile grandioase, dar curate, zâmbetele și accentele drăguțe ale staff-ului, o liniște ce nu este literalmente liniștea din dicționar. O alinare. Glumesc, intimitatea este intimitate și este fabuloasă. Am fi prea mulți toți acolo deodată.

„Locul ăsta are ceva. Este bogat în modul în care bogat se simte ideal bogat. Natural. Elegant. Liber. Ușor. Uman. Iubitor.”

Puerto Rico noaptea în Gran Canaria este la fel de pitoresc pe cât de pitoresc Puerto Rico sună.
Informațional:

Formațiunile spectaculoase de roci pe toată întinderea insulei sunt evident fermecătoare, ce este însă surprinzător de fermecător este modul în care localnicii au pus în valoare frumusețea insulei Gran Canaria. Acuratețea care nu țipă, ci mângâie. Sau ceva. Familia Flintstone vine în minte destul de des aici. Altfel, curățenia, construcțiile moderne, istețimea, multitudinea de tuneluri superbe și drumuri aduc insula în actualitate fără urmă de vreun fel de anxietate sau agitație. Întâlnirile în spaniolă cu localnicii sunt simpatice, relaxante și calde.

Apropo de căldură, februarie în Gran Canaria este atât de plăcut de cald încât ne-am întins din prima zi pe nisip, pe Playa de Amadores. Pe nisip, nu chaise long-uri. Prosoape și nisip, fructe proaspete și temperatura ce se simte perfect, de aprilie, pe piele. Arde totuși. Uh!

Dar yum!

Informațional:

La aeroport, când ne decideam asupra mașinii pe care urma s-o închiriem pentru mini-vacanță, agentul de la Sixt a vehiculat mai mute cuvinte, printre care roșu, decapotabilă și Fiat 500. Numai bune pentru escapada surpriză de ziua mamei. O fi fost mașina italiană, dar excursiile au fost spaniole.

Informațional ce s-a transformat în emoțional:

Excursiile din a doua zi – la Caldera de Bandama (decorul protejat al craterului vulcanic), la Pico de las Nieves (al doilea cel mai înalt punct al insulei, 1949m, și împrejurimile magnifice de păduri de pini ale acestuia), la Roque Nublo (munte vulcanic, 1813m altitude), la podgoriile Vineyards of Tafira Alta care duc către Pico de Bandama cu vederea panoramică a Las Palmas (capitala insulei), apusul din San Agustin – cu vederi minunate pe tot parcursul drumurilor, ne-au tăiat răsuflarea într-un mod adulmecător (la propriu) și au transformat ziua într-una pe care o vom ține mereu minte.

Cu sau fără acoperiș.

Emoțional ce s-a transformat în informațional:

A tăia răsuflarea este o metaforă pe care tuturor ne place să avem ocazia să o folosim. Este, însă, și o expresie care ajută în povestirea momentelor în care toată lumea uită de răsuflare la propriu. Atenție la drumurile splendide (!) semnalate (!) pe toată întinderea insulei, pentru că atunci când nu sunt (!) semnalate (!), este mai bine să nu intri pe ele. Urmărește dungile trasate – parcă ieri! – de o parte și de alta a drumului. Drumurile nesemnalate rămân și ele splendide, doar că au și capacitatea de urca adrenalina la fel de sus cum urca mașina ce părea a fi suspendată câteodată. Râsul cu lacrimi de după merită aventura atunci când șoferii sunt iscusiți. Ha. Ha.

Colinele de peste tot sunt interesante și fac ca cei mai buni prieteni ai excursiei să fie caii putere. Dar și decapotabila. Și muzica bună. Compania este despre cel mai bun lucru, oricum.


A treia zi a început cu o dimineață neplănuită la hotel. Relaxarea, din când în când, de după un mic-dejun juicy în vacanță face ca o vacanță să fie o vacanță, nu? Nu am articulat acest sentiment astfel vreodată, dar chin-chin!

🎢🥂

Vederea când mă uitam în sus.
Vederea din față aka salutul cu soarele.
Fără vreo categorie!

A treia zi a continuat cu o oprire la dunele de la Maspalomas Dunes care au făcut ca drumul pe coastă înspre Mica Veneție (locul în care am ales să mergem de două ori) să fie și mai frumos. Nisipul era peste tot în jurul nostru, dar sentimentul de a fi pe dune, lângă ocean… A fost nu doar nou – din nou! – ci a și amplificat efectul fluturilor de recunoștință și libertate în stomac, minte, inimă.

Când ai impresia că nu ar avea cum să fie mai interesant, întotdeauna este.
Mama, despre toate acestea scriam.
Maaam!

Plănuitul în viață este ceva ce învăț în continuu să fac, așadar plănuiesc. Am plănuit această excursie, dar sclipiciul acesteia mi-a întrecut așteptările. Stai, nu cred că am avut, de fapt, sau nu cred că m-am gândit la ele. Hm. Mi-am imaginat doar sentimentele pe care am visat cu toții să le avem. Au depășit imaginația.

Plutești? Zbori?

Toți alegem cu cine să trăim și să ne împărtășim viața, să plutim pe plăci de surf sau să zburăm pe zmee.

Maaam, dă-te jos de pe zmeu!

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
11167

Confortul Este Luxul Suprem

august 31, 2018

Exact ca natura și natura umană, aleluia!

Când spunem confortul este luxul suprem și ne referim la haine, confortul este, dincolo de un lux, opusul suferitului în haine care face ca nonșalanța din confort să dispară pe loc. Când nu ne referim la haine, ci la zona de confort, ne referim și acolo la un alt fel de suferit, la un alt fel de opus. Suprem nici nu ar avea ce să caute pe undeva în apropierea expresiei.

Interesant este cum în română definiția confortului este totalitatea condițiilor materiale care fac ca o locuință să fie igienică, plăcută și comodă, pe când în engleză, traducerea definiției cuvântului confort este o stare de calm fizic și eliberare de orice fel de suferintă sau constrângere; calmarea sau atenuarea sentimentelor de durere sau supărare de orice fel.

Confortul a devenit, totuși, în timp un cuvând adeseori asociat cu ținutele de haine și nu putem decât să fim și mai încântați. Ne aflăm 🥁 aici 🥁 hello. Spunem și mai încântați pentru că încântați eram deja conform stării de calm fizic și eliberare de orice fel de suferință sau constrângere (conform dictionary.com).

Iubirea este va-va-voom-ul (conform imaginației noastre)!

Abia ajunsesem la munte cu familia când
Love At First Sight
începuse.

Am știut ce fel de weekend avea să fie din momentul în care ne-am decis cu toții să mergem. Ultimul weekend din aceasta vară, la munte, cu familia, undeva departe de orice fel de zgomot, trafic sau internet. Ce? Da.

Nu am putut să îmi iau ochii de aici.
Nici măcar când citeam.

Confort peste tot, până și pe față. Soarele și luna au atins-o. Soarele și luna sunt acolo în linie cu suprem, hello. Corpul a fost acoperit numai de cele mai comode haine, haine pe care le am de ani de zile și în care nu mă deranjează să mă șifonez (vi se pare și vouă șifonatul sexy vreodată?) sau să mă murdăresc (eh, aici sexy mai rar, dar depinde de murdărit, cred), haine pe care tot îmi propun să le transform în haine de casă sau să le dau. Dar încă nici, nici. Ele sunt pentru astfel de ocazii, dar și pentru serile în oraș în care vreau să mă simt ca acasă oriunde ajung.

Și să dansez tot timpul. În imaginația mea, cel puțin.

1. Tot pun această pereche de pantaloni scurți la de dat, dar ei cumva tot ajung pe mine. Cu sneakerși și bluza cu dungi portocaliu neon (mai jos), cu sandale cu toc și un top vara, seara în oraș, cu sandale nude grecești fără toc și un hanorac oricând peste.

Natură, natură umanp, hello?

Cum am ajuns la munte, am pornit VH1-ul unde Summer Lovin’ Top 100 s-a difuzat tot weekend-ul. Love At First Sight! Ținuta și set-up-ul din videoclip pot părea mai tehnice cumva, dar sunt în echilibru cu starea de căldură pe care melodia și expresia lui Kylie o exprimă; stare pe care am resimțit-o în tot acest sfărșit de săptămână. Melodia și videoclipul dintotdeauna au exprimat despre ce este viața, de fapt. Despre stil și stilul este atemporal.

Exact ca melodia și videoclipul, aleluia!

2. Pantalonii de mai jos chiar că i-am transformat în de casă și i-am lăsat la casa de la munte, casa fără de care totul nu ar fi fost la fel. Pantalonii vor fi mereu confortabili acolo și un simplu top îi poate oricând însoți. Să nu-mi uit cureaua din talie și pălăria doar. Dacă tot vorbim despre mereu, vom ieși oare vreodată din Birkenstock?

Este sentimentul care te face să te dai cu capul de pereți și să dansezi; întocmai activitățile acestui weekend. Kylie le-a făcut pe scări. Eu le-am făcut printre pomi și stele noaptea, flori și nori după-masa, sub luna plină și soarele plăcut de munte, cu mâncare delicioasă și vin roșu. Cu familia, în familie, yuhu (vocea de Batman)!

Să respirăm, zic; vara încă nu s-a terminat!

3. Rochia de mai jos nu doar că mă face să mă simt goală, dar de cele mai multe ori chiar asta îmi face; mă lasă goală. Este fără bretele; o pun pe mine și o scot de pe mine instantaeu. Noroc cu bandana! Bandana roșie este prietena la cataramă a bandanei roz de mai sus.

Aleluia!

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
10766

Electric Feel

iulie 26, 2018

 

Este o melodie de la MGMT și nu are vreo legătură (aparent) cu subiectul, dar poate avea dacă ne legăm de cuvântul electric pentru că este vorba despre Electric Castle, dar și despre sentimentul electric al festivalului ținut la castel. Ce frumoase pot fi cuvintele și jocul pe care ele îl pot forma. A! Ah!

Interesant ar mai putea fi cuvântul care ar descrie experiența festivalului și acum prietena Elena cu care am plecat la drum, cu mașina, joi seara, râde dându-și ochii peste cap. O să fie interesant, cel puțin!, i-am zis în timp ce ieșeam din București cu destinația Cluj pe la 7 seara. Ia să vedem!, a răspuns ea. Nu mai fusesem niciuna la Electric. Nici pelerine de ploaie, nici cizme de cauciuc nu ne luaserăm, deși toată lumea ne-a prevenit că la Electric plouă întotdeauna.

O să fie soare în fiecare zi!, le-am spus.

Așa a fost. Plouase joi, pe zi, suficient cât să ne scrâșnească sneakerșii prin noroi de cum am ajuns la festival. Numai în filme mai auzisem sunetul. Și desene animate. Fșșt, fșt! Ar fi fost un amănunt ce poate nu ar fi ajuns în mod normal într-un articol despre Electric, dar a fost, totuși, un amănunt care ne-a introdus în atmosferă de cum am parcat mașina la 3 noaptea la castelul din Bonțida, Cluj. Iarăși un amănunt, dar și acesta avea să ridice ștacheta experienței undeva foarte sus pentru ca, mai apoi, să mai fi existat altceva care să o depășească. Noroc că ne place plimbatul și am depășit-o.

După replici desprinse parcă din altfel de filme (deloc din desene) cu angajații – pe cât de candizi, zâmbitori, pe atât de derutanți – responsabili cu parcarea la festival, am fost îndrumate să lăsăm mașina cât mai aproape de drum, pentru a nu rămâne în noroi de unde numai tractoarele o mai pot scoate. Așa am făcut. Ne rezervasem cazare la Quiet Camping până la care – prin noroi, în sneakerși, cu geantă, respectiv valiză, noaptea – am mers pe jos o oră și jumătate după un drum de 8 ore cu mașina.

Râsul, plânsul.

Valiza e dedesubtul genții și dedesubtul valizei este noroiul.

Expresia Elenei? Priceless. Eu văd o cameră? Zâmbesc.

Tantanaaam!

Avem un ceas imaginar în față. Festivalul a avut loc la ora 10. Noi am parcat la ora 6. Pe jos am mers invers acelor de ceasornic de la 6 până la 10. Când am ajuns la Quiet Camping și mi-am dat seama că biletul meu de intrare la festival rămăsese în mașină, ne-am rugat la toate cele să mai fie un drum de la 6 la 10 – frumos – în sensul acelor de ceasornic. Amețeala din timpul cititului nu este nici pe departe ca cea care ne-a lovit la 4.30 dimineața după un drum de deja 9 ore și jumătate.

Plânsul, râsul.

Singure, dintr-una-ntr-alta l-am descoperit, căci angajații candizi, zâmbitori și derutanți de la 10 la 6 în sensul acelor de ceasornic ne-ar fi lăsat să o luăm înapoi. Mă urmăriți? Pe unde veniserăm adică. Amețiți? Amețite am ajuns noi în căsuță în sfârșit. În sfârșiiit! Unde am murit de frig. (!!!)

Mult râs.

Și aproape plâns. Foarte aproape.

Dar vineri dimineața am ieșit din căsuță odată cu soarele și cu inimile deschise. Romantic, știu, dar câteodată este singura variantă. Sau întotdeauna? Ștacheta era pe undeva pe la soare, v-am zis, așa că nu am mai avut niciun fel de așteptări. Festivalul avea, însă, să ne placă într-un fel în care nu ne-am fi așteptat oricum. E și aici un joc de cuvinte? Așa pare.

Joc de căsuțe.

Ia să vedem.

Not bad pentru un drum la baie, nu?

Shh…

Ne-am întâlnit cu Sorin, Oana, Serghei, Denisa și Alex; ei veniseră mai pregătiți decât noi, dar noroc că noi avem mereu spiritul festivalului la noi. Asta cred că ne-a ținut până duminică la prânz, când chiar am plecat. Spun chiar pentru că până atunci se tot vehicula întrebarea Plecăm mâine?. Cine se simte, pun pariu că acum se gândește că a fost chiar frumos până la capăt. Mă rog, capăt ar fi fost abia luni seara când se termina oficial ediția a șasea a festivalului. Cum sună chiar

E ceva cu acest festival care te scoate din zona de confort și te face să fii prezent acolo numai pentru muzică, atmosferă, prieteni, locul parcă rupt de lume, mâncare juicy, pizza de la Camionetta (hello), cafeaua de la Steam, cannoli de la Zobuian mai buni decât am mâncat în Italia (i-am întrebat pe domnii de la Zobuian despre ei: formele preparate în 7 uleiuri diferite și ricotta din umplutură sunt aduse – chiar – din Sicilia; Doamne, Doamne!).

Ola! Dani și Vlad de la Steam. Robert și-a făcut singur poză când l-am rugat să ne facă mie și Elenei o poză.

Nu am apucat să fac o poză, pentru că yum! 😳 Dar iată una găsită pe degustam.ro. Torturi din cannoli, da, da.

Dar și pentru castelul Bánffy care are un farmec anume. Realizezi asta după vreo două nopți în care îl tot admiri de la distanță fără să îți dai seama, în jurul căruia tot gravitezi, în care și intri la un moment dat, în care se întâmplă mereu ceva artistic-psihedelic și care și este luminat ca în povești noaptea. În jurul căruia, zi și noapte, stau, discută, mănâncă, se sărută, dansează, dorm oameni care parcă toți au un aer asumat de festival, de umblat de colo, colo, de a fi acolo și atât.

Interesându-mă despre castelul al cărui nume îl poartă încă din 1387 (numele domeniului pe care s-a tot modificat de atunci), am înțeles de unde vine energia specială a locului de inspirație barocă. A fost gazdă pentru atâtea lucruri și bune și rele (castel, spital militar ce a fost mai apoi jefuit și incendiat, cooperativă agricolă de producție, depozit de materiale de construcții, spital pentru copii, decor ce a fost incendiat pentru Pădurea Spânzuraților al lui Liviu Ciulei) încât acum, gazdă a festivalul Electric Castle fiind, pare că în sfărșit se poate bucura și pentru el, dar și pentru toți care împărtășesc bucurie, în sfârșit, la castel.

Vineri spre sâmbătă au venit Elena (cealaltă Elena a mea), Oana, Patricia și Alex. I-am îndrumat cu fericire direct înspre camping; aproape că puteam să ne fi pus umbreluțele de ghizi în aer; de ghizi mândri de descoperirea ce avea să scutească oameni de Fșșt, fșt!. Dar, hey, nu aveam umbrele pentru că nu a plouat. Whoop. Fșșt. Whoop. Fșt.

Sâmbătă dimineața, inimile la vedere. Toți. După ce ne-am dat de 3 ori peste cap să ne trezim și aranjăm, cealaltă Elena a mea a spus: festivalul ăsta te aduce cu picioarele pe pământ, te face să vezi confortul cu care ești obișnuit și te scoate din el; să fii atent la muzică, atmosferă și tot ce se petrece aici.

Să uiți de tine pentru câteva zile, hello.

Am mers pe plajă. Ce? Da, sunt organizate tot felul de activități, locuri cu muzică diversă, o roată; până și mersul la Lidl (foarte smart, dar și consumer friendly poziționat) pare fun. Chill. De la Lidl ne-am luat și cizmele de cauciuc de 40 de lei pentru noroi.

 

Nu ai altceva de făcut, nu ai altundeva de mers, ai doar lucruri de văzut, observat, ascultat, înțeles, oameni de cunoscut, revăzut, vise în aer de aruncat, ochi în luminițe de uitat și mult, mult plimbat. Pe alocuri de dansat. Zic pe alocuri pentru că muzica… Hm… Dacă muzica ar fi fost mai interesantă, căci de acolo am pornit – de la interesant – am fi vorbit mai mult despre electric decât despre interesant. Dar cum totul se întâmplă cu un motiv anume, este foarte posibil să fi fost experiența ieșitului din confort mai frumoasă decât cea a muzicii de această dată.

Tocmai am spus frumoasă? Cred că vroiam să spun interesantă. Din nou. Ba da, și frumoasă! Somnul cu prietenii în căsuțe fierbinți ziua, reci seara, fără becuri, a câte 4 paturi suprapuse fiecare, dușurile la comun, mersul de 3 minute până la toaletă, muzica ce se oprește doar pentru vreo 30 de minute dimineața pe la 8, noroiul și mirosul acestuia de la festival. Interesant, vă spun. Și iarăși am plecat fără vreun trailer anume, vreun preview de orice fel. Am știut doar de ploaia despre care știam oricum că nu avea să vină.

Anul viitor plecăm cu pături și cizme de cauciuc. Anul viitor dansăm. Pelerine tot nu ne luăm, nu va ploua. Și dacă în fșșt-ul din prima noapte ziceam că Cine ne-a pus?, duminică dimineața când cu inimile deschise (e o exagerare intenționată, hello) am ieșit din căsuțe, începusem să vorbim ceva despre la anul. Acum îmi dau seama și îmi și aduc aminte de fețele noastre. Calme, calde.

Highlight-ul festivalului? Piesa Easy de la Son Lux pe care când am auzit-o din căsuță că a început la main stage, am fugit de la căsuță până la main stage. Se pare că în 3 minute se poate ajunge din patul de la Quiet Camping la scena principală.

Coloanele sonore, viața mea.

Sau coloanele sonore din viața mea. Mai jos este piesa de la festivalul de jazz de la Montreux din 2016. Son Lux au sunat oricum bine la EC6 (pe ozinparis Instagram).

Una dintre plăcerile mele la festivaluri este să descopăr muzică. Mi-au plăcut cei de la Mura Masa.

Să ascult prieteni, a cântat Marù.

Pe drum înapoi am jucat Fazan cu Elenele. Fazan în borcan, nu orice fel de fazan. I! :))

London Grammar și-au anulat concertul de sâmbătă, dar i-am ascultat în mașină.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
10564

Bali. Energia Curge Când Mintea Se Oprește

iunie 27, 2018

 

 

Frangipani este floarea Baliului, iar Bali este insula Paradisului. Frangipani este frumoasă, crește liber oriunde prin Bali, înflorește tot anu-mprejur, miroase pe cât de frumos și aparte pe atât de subtil, poate fi roșie, roz, mov, albă sau galbenă, are cinci petale pe cât de simple pe atât de fascinante.

În aeroport, la întoarcere-nspre casă, mi-am dat seama că Baliul este exact așa. Ca floarea.

Frangipani în aeroportul din Bali, Insula Paradisului a.k.a. Insula Zeilor. Rochia care ușor, ușor ajunge pe tote continentele.

Am plecat la drum ca-ntr-un film, fără să știu mare lucru despre Bali, fără să mă uit la trailer, poate doar la un scor IMDb. M-am urcat în avion. Știți ce zic! Inside joke, francipancilor! O intrigă conform căreia aș fi plecat instantaneu într-o joi noaptea pe alt continent ar fi fost aproape ca un punct culminant. A fost o excursie plănuită.

Această rochie a fost purtată în aceeași zi în toate fotografiile. A fost prima oară când a fost purtată. Este făcută de mine. Are deja câteva amintiri în ea. Way to go, rochie!

Aveam mereu impresia, totuși, că avea să se întâmple într-o altă viață ori de câte ori îmi aduceam aminte că urma, în iunie, să plecăm. Dădusem avansul, plătisem deja biletele de avion; altă viață nu așadar, dar altă planetă da!

Nici măcar pe hartă nu m-am uitat dinainte. Știam că este una dintre cele peste 10.000 de insule care formează Indonezia, că Indonezia este un pic mai sus de Australia (înspre capătul pământului daca ar exista vreunul, în mintea mea) și un pic mai jos de ecuator. Când a venit vremea bagajului, am sunat-o pe Oana *** aplauze pentru Oana, organizatoarea excursiei *** în ideea în care am vrut să îmi iau cât mai puține lucruri cu mine. Am întrebat-o unde urma să mergem, ce urma să facem și dacă să îmi iau pijama cu mânecă scurtă sau lungă (ideea dormitului în junglă nu mi se părea exagerată, nimic nu mi se părea exagerat; capătul lumii implica orice). O să stăm în trei locuri diferite, să vă luați bagaj cât mai light, vom fi în flip-flopși mai tot timpul, toată lumea pe aici este, iar pijama… Poți să îți iei, poți să nu. Prima și singura mea discuție la telefon cu ghidul.

Asta zic! (Iulius și Oana)

Flip-flops este, cred, ce am avut nevoie să aud ca să mă las în voia încrederii, dar și ca să mă hotărăsc rapid cu bagajul. Flip-flops – cât mi-a luat să îi găsesc; simpli, subțiri, ușori, negri, Primark, o liră! –  și perechea de Golden Goose albi. Bun! Instantaneu mi-au venit în cap accesoriile ce nu necesitau a fi date jos indiferent de activitate; toate cu o însemnătate. Ochelari negri și colorați. În rest haine din materiale naturale – întotdeauna – și ușoare: pantaloni scurți, fuste, tricouri, rochii, salopete și costume de baie. Totul într-un carry-on de 11 kg pentru 11 zile în Bali. Laundry-ul e foarte ieftin aici, apropo, mi-a zis Oana.

Nu am avut răbdare până la laundry. Îmi spăl imediat petele, fac și poze după. În Badung, după ce mâncasem cel mai bun banana, peanut butter smoothie ever! În salopeta care ajunge pe toate plajele pe care ajung și eu.

M! Cum miroase și lemongrassul!

Exact!

Mâncarea în Bali a fost suficient de diferită încât să ne facă pe toți să râvnim la pâinea prăjită cu unt și cu gem de la mic dejunul din Ubud, dar și să mm, mmm într-o tăcere deplină la fiecare masă: smoothie-uri (mmmm), pește, legume, sosuri iuți, o combinație pe cât de interesantă, pe atât de ușoară. Nu simțeam că tocmai ce mâncasem, dar abia așteptam să vedem ce urmează. Și mai veneam în casa din Gili să iau cate-o mână de Granola Bites, și mai băgam mâna-n geantă sa mai iau cate-o guriță de… Granola Bites! Știți ce ronțăi acum.

😀

Joi noaptea în aeroport – raiul pe pământ pentru mine – eu cu Lavinia ne-am întâlnit cu Tina, Gina, Ioana, Flavia și Iulius, soțul Oanei – surferul. Pe Oana, Victoria și Alex urma să-i întâlnim la destinație. Surf?!, îl întreb. Da, veți învăța să surfați, zice Iulius. Artificiile m-au însoțit până am adormit a doua zi dimineața abia în al doilea avion, căci în noaptea primului zbor am sărbătorit cu vin roșu și The Greatest Showman.

Cam așa, numai că în avion și cu vinul în mână.

Ah! Primul lucru pe care îl aflasem din itinerariu – surf! – în rest nimeni nu știa mai nimic. Al doilea avion ne-a dus dintr-un fus orar într-altul.

Tadaaam! „Farul din Kuta ești, ți se vede zâmbetul de pe mal!”, îmi zisese Iulius în valuri. Reușisem eu ceva, vă spun! Pentru prima oară am purtat neopren în sensul în care este menit a fi purtat.

Wahaha!

Ulterior mi-am dat seama că, de fapt, asta e ideea. Putea să ne povestească oricine, oricând unde urma să ajungem, ce urma să facem, cu ce să ne-mbrăcăm, dar nu ar fi avut niciun rost. Când auzi că ai nevoie doar de flip-flops, începi să te lași purtat de val. Am eu ce am cu valurile. Am ajuns în niște locuri cu valuri în Bali unde aș fi putut rămâne să le privesc ore-n șir.

Dreamland: un nume predestinat, un loc numai pentru visat.

Eu sunt aici!

Și aici!

Francipancele!

Uluwatu: un colț de lume pe o colină de pe care poți vedea spectacolul, surferii, în zare, în ocean:

Eu: Mamă, ce tare! Ei stau pe plăci ca să vadă apusul first hand, ca la cinema…

Iulius: Și asta, dar fiecare surfer își așteaptă acel val. Nu pot porni toți deodată, fiecare trebuie să-și simtă valul. Acel val.

Eu: Waw…

Ei sunt!

Eu sunt!

Am lăsat să mă surprindă tot ce avea să vină în fața ochilor, fără să mă mai gândesc, cu inima deschisă. Una dintre cele mai frumoase senzații vreodată! Mai ales că nu a trebuit să ne facem griji legate de cazare, mâncare, lucruri de făcut, locuri de bifat; Oana și Iulius s-au ocupat de tot itinerariul, noi era bine doar să fim prezenți. Dintotdeauna mi-am dorit să merg într-un fel de explorare a naturii de peste mări și țări, cu rucsacul în spate și la drum! Ochi și flip-flops. Plimbări ~ sălbatice ~ și transferuri ~ memorabile. Aplauze.

Prin pădurea de palmieri cu bicicletele, noaptea:

Badung, Dreamland, Bali

Înspre Uluwatu. Avem geamuri.

Pregătiți de barca-nspre Gili, aaah!

Asta este!

Bagajele se descarcă așa cum am văzut în filme, direct pe insulă.

Aș putea să mă obișnuiesc pe o barcă. Și tricoul îmi spune la fel. Și acest tricou îmi este prieten de mai mult de 10 ani.

Transportul de pe și în Gili. Ah!

Ubud și lumina.

Ubud și inexistența noțiunii de timp.

Paris în Ubud. E scris pe mașină.

De fiecare dată când mergeam prin praf sau căldură în junglă, pe vreo plajă, în vreun oraș, vreo cafenea, la surf, în piață, la masă, am simțit că ajungeam în, yet again, alt colț al lumii în care, yet again, eram una cu natura. Până și unde dormeam în fiecare seară se simțea ca în natură pentru că natura este natură peste tot și asta ne făcea să ne simțim ca acasă. Nu că acasă aș avea baia sub cerul înstelat ~ la propriu! ~ fără acoperiș. Cu plante care ieșeau dincolo de pereți, în sus, spre soare, dar și cu animăluțe. Vorba vine, am văzut doar șopârle mici, mici, am auzit Geko, dar mă așteptam ca din moment în moment să mă întâlnesc cu niște ochișori de orice vietate oriunde. Gina chiar a văzut o pereche în toaletă. Erau ai unei broscuțe. Pe întuneric nu era o variantă de mers la baie noaptea.

In nature we never see anything isolated, but everything in connection with something else which is before it, beside it, under it and over it.

Johann Wolfgang von Goethe

Ne făceam cu mâna din pat în pat în Badung.

Bed&Breakfast din Ubud.

Baia din Ubud.

Răsăritul din Ubud.

Lumina de după-masă pe terasa casei din Gili.

Terasa noastră din Gili, a mea și a Laviniei, noaptea.

Baia din Gili. M! M! M!

SPF până și în baie wahaha!

Am dormit în Badung, Gili și Ubud. Somnul în case amenajate numai și numai cu lucruri din natură și apă susurind afară este ca portul de haine numai din fibre naturale. Lemn, piatră, in, bumbac, toate parcă lucrate cu dragoste de către localnici; ceva se simțea plutind în aer. Cultura lor care îi formează să fie oameni buni în primul rând. Chiar dacă majoritatea populației indoneziene este de religie musulmană, aproape toți balinezii practică hinduismul balinez. Domnul care ne-a dus la aeroportul din Denpasar (capitala insulei) în ultima zi, la 5 dimineața, localnic, la întrebarea Ce vă doriți pentru copiii dumneavoastră? ne-a răspuns Să fie oameni buni, în primul rând, și în al doilea, să facă ce își doresc în viață. Așa se explică dragostea lor pentru viață pe care o transmit natural și între ei, dar și străinilor. Bali este cel mai turistic loc de pe Pământ. Balinezii zâmbesc cu o sclipire în ochi. Pur și simplu. Par foarte fericiți cu viața pe care o au și insuflă insulei o recunoștință pe care o împărtășim cu toții la un moment dat, fără să ne dăm seama, pentru lucrurile simple. Pentru o privire. Atingere. Muzică.

Discuția cu domnul drăguț ne-a ținut treze odată cu răsăritul. O discuție captivantă despre viața în Bali, despre conceptul de familie (își fac des masaj unul altuia), despre dragostea pe care i-o poartă soției lui, despre religie, schimbarea climei, natură, Europa, Frangipani, planetă, vise, valuri, mâncare. Ne-a spus că în fiecare dimineață gătesc obligatoriu orez cât pentru cele trei mese de peste zi și că, în principiu, mănâncă într-o zi același fel de mâncare. Foarte simplu, v-am zis.

Dulci ca înghețatele pe care le mâncau.

Dulce sau ce?

Localnică din Gili al cărei zâmbet era mereu însoțit de voce caldă, amuzantă și cuvinte prietenești.

Venise să îmi spună să îmi facă masaj pe plajă. Întinsă pe plajă, am stat de vorbă, în schimb. I-am făcut o poză. Era chiar din Badung, plaja pe care stăteam întinsă.

Ce speriat era băiatul din leagăn în timp ce familia lui se amuza de pe margine, iar domnii care îi făceau vânt se mai și urcau cu el. În leagăn! Vedeți ce scrie pe tricou? (Brain washed)

El a făcut poza de mai jos, dar nu înainte de a face o glumiță.

Instructorul de surf.

După surf, într-una din zile, în Kuta, am mers să ne facem duș pe plajă. Costa 3ooo de rupii (aproape 1 leu) și de încasat se ocupa un băiat care asculta muzică la un boombox. L-am întrebat dacă știa ce melodie se auzea. Prima oară nu a înțeles ce l-am întrebat; nu vorbesc toți (fluent) engleză, dar au o candoare când o fac care se transformă într-o energie cu care comunici din priviri. Și-a dat seama ulterior și parcă știindu-ne de-o viață, curios m-a întrebat de ce vreau să știu. Cum ar fi fost să mă apuc să îi povestesc în ce moment special am mai auzit-o? Firesc, așa ar fi fost. Dar noi ne grăbeam să ajungem la masaj. Aj! Ah!

Într-un magazin cu articole de surf – da, la așa ceva s-a ajuns – când am coborât la subsol, era un singur vânzător care cânta și dansa cu o libertate pe care astăzi abia dacă o vezi pe scenele adevărate și nu mă refer la emoții pe care e firesc să le avem cu toții. Mă refer la libertatea cu care o făcea, la pasiune, la aerul plin de uman, cumva. De copilărie. Și nu era un copil. Nu s-a lăsat inimidat de mine. Dimpotrivă, îmi răspundea în ritmul muzicii pe care o cânta. Despre asta este vorba! Am râs instantaneu și am privit pe furiș artificiile din sufletul meu.

La întoarcere spre Europa, când ni s-a anulat zborul de la 7 dimineața (spre care ne ducea domnul drăguț din Ubud) și urma să dormim în Denpansar pentru a pleca abia a doua zi, am fost anunțați la 8 seara în ziua cu pricina că urma să ne ridice taxiul la 9 pentru că la 00.30 aveam zborul spre Doha, prima noastră destinație. Amețeala din frază este aceeași cu cea resimțită la aflarea veștii. Eu la 8 intram la masaj. Ador masajul și acesta era primul meu facial, nu îl puteam rata. Mi l-a făcut o simpatică balineză care după ce îmi aplicase ceva răcoritor pe ochi, eram deci cu ochii închiși, se juca cu degetele ei fine pe fața mea în timp ce cânta în surdină Perfect a lui Ed Sheeran, cu un zâmbet ce se simțea. Acolo când se ascultă Ed Sheeran, se ascultă nu doar tot CD-ul, ci și toate remixurile acestuia, am observat eu într-o cafenea din Ubud.

Zborul de 10 ore din Bali până în Doha ne-a adus înapoi la fus, înapoi la realitatea pe care noi avem puterea să ne-o construim. Am citit din cartea mea nouă (dar veche), intitulată Relativitatea, și m-am uitat la An American in Paris.

Se formează, astfel, în Bali, o armonie care face ca traiul să nu mai depindă de oră, zi a săptămânii sau dată. Curiozitatea lor caldă și interesul pentru binele și fericirea ta – de moment, cel puțin – te făceau nu doar să apreciezi momentul, ci să fii prezent.

Ca Tina!

Ca în traficul lor. Pe cât de aglomerat și nesemaforizat în majoritatea locurilor, pe atât de calm. O îmbulzeală în continuu, din toate direcțiile, mașini și o puzderie de scutere, dar totul foarte fluid și tacit. Blând. Uitându-mă la fețele lor, am observat că sunt foarte prezenți. Nu stresați, nu mai zic nu nervoși (de cuvântul frustrați nici nu cred că au auzit), nu încruntați. Nu. Prezenți și politicoși. Naturali.

Cam așa era…

Starea traficului.

În Gili, însă, nu există mașini. Trei zile de mers pe jos pe o insulă cu nisip fin, cu bicicleta pe drumuri neasfaltate, păduri de palmieri, nori pufoși și imprevizibili, ape turqoise, buticuri, muzică seara de la petrecerile de pe plajă, pește gătit în piață, clătite ca în Paris și cel mai bun porumb copt din lume făcute cu zâmbet și dans pe faleză, ananas dulce și deloc acid curățat la cumpărare, o librărie (singura) cu cărți second hand al căror preț – scris de mână – se află la pagina 51, discuțiile târzii în noapte pe terasele din fața caselor minunate în care am dormit (atât de bine!), mic dejunul delicios luat pe o masă superbă, masivă din lemn pe plajă, yoga dimineața cu Oana, smoothie-urile de după mic dejun. Trei zile rupte din cărțile de povești de la librăria găsită-ntâmplător.

Chiar înainte de Gili.

Ce ne-am mai distrat aici!

Câtă energieeeeeee!

Librăria asta avea ceva magic ea.

Victoria și Alex uitându-se la un film pe iPad în timpul apusului lol, not a care in the world ❤️.

Tocmai îmi cumpărasem cartea.

Ah!

Mmm!

Doamne!

Eu când v-am zis!

Am și tăcut…

😳

Yuhuuuum!

Cireașa de pe Yuhuuuum! Ceai negru… Cireașă… Ceai negru…

Paris.

Aerul oceanului.

Gili ne-a scos din cotidian. Atât de tare, încât când am ajuns în Ubud, unul dintre centrele artistice ale Bali-ului, am dat un pas înapoi eu cu Victoria și Alex, și am admirat priveliștea – piața forfotindă și traficul (care nu se oprește vreodată) de lângă Ubud Palace – la o cafea, cheescake și tăcere împărtășită cu plăcere. Cu coatele pe bar, am privit doar. Încet, dar sigur, Ubud avea să ne intre sub piele mai târziu.

Ochi.

Culorile și lumina.

Materialele naturale.

Hello!

Knock-knock!

1

Design interior.

Yum!

Templu.

Yum iar!

Lan de orez.

Mmm!

Lumina.

Intratul desculță prin locuri anume are un farmec anume.

Vrum!

Prin energia locului dar și a oamenilor.

La ora de acroyoga de la Yoga Barn (unul dintre cele mai renumite și da, comerciale – dar comercialul ajunge de multe ori să fie desconsiderat pentru că este făcut fără cap și drag, dar când este făcut cu cap si drag, cine mai ține cont de orice? – locuri de yoga din lume), Carlos Romero ne-a întrebat la început cum ne numim și pentru ce suntem recunoscători în acel moment. A urmat clasa de acroyoga în care a strecurat printre altele și When the mind stops, the energy flows (Când mintea se oprește, energia curge). La sfârșitul orei ne-a întrebat cu ce rămânem din clasă. O să îmi aduc aminte de lumina, mirosul, strălucirea, energia din această sală ori de câte ori o să îmi spun „Când mintea se oprește, energia curge”. Am auzit de la Carlos un hmm și am simțit un zâmbet ce păreau a fi menite numai pentru el. Stăteam la doi oameni distanță într-un cerc de vreo 30.

Așa era înăuntru.

Așa era după ce ai fost înăuntru.

Sau așa.

Aici.

Se vede de la o poștă cine este localnic și cine este turist în Bali, dar parcă nu se simte vreo diferențiere de vreun fel. Toți sunt oameni, în primul rând, indiferent de naționalitate. Localnicii sunt fericiți cu viața lor și îi fac și pe turiști să își găsească același lucru în ei pentru viață. Fără vreo teorie anume. Viața lor este foarte simplă, am dedus noi din ce ne explica același domn în drum spre aeroport, dar prin simplitatea lor de fapt atât de complexă încât toate locurile în care am fost m-au făcut să uit de realitatea care își dorește să pară a fi atât de complicată de atâtea ori, cu fețe atât de serioase care să pară cât mai reprezentative pentru viețile care trebuie să pară a fi cât mai ocupate, grele pentru a da impresia că sunt trăite.

Când, de altfel, este exact invers, după cum ne-a spus un guru indian la o clasă de meditație tot la Yoga Barn. Spunea că majoritatea oamenilor care își doresc să își deschidă inima spre spiritualitate, își iau și postura de seriozitate. A fi spiritual înseamnă, de fapt, să trăiești light (interesante conotații are acest cuvânt în engleză: ușor și lumină), să iubești viața și ca să iubești viața, trebuie să îi zâmbești. Este clar că nu tâmp, indiferent de ce s-ar întâmpla. Plânsul, tristețea au exact rolul de a ne face să ne găsim zâmbetul, să îl iubim. Să învățăm în continuu și să luăm până și verbul a învăța într-un mod light, pentru că, hey, cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama cât mai ai de învățat. Face ca filmul, spectacolul, să fie din ce în ce mai interesant, să nu existe vreodată un singur punct culminant.

Shh.

🙂

La ora de meditație au fost vreo 40 de oameni dintre care vreo 1o erau super serioși; a zâmbi era ca și cum nu iei în serios participarea ta acolo. Au trebuit și ei până la sfarșit să învețe să let go. Să se relaxeze. Să se găsească. Să își găsească zâmbetul. Dragostea.

Aici.

Fiecare a trebuit să spună cum se numește și cum se simte. Stăteam într-un cerc. Îmi vine să zâmbesc ori de câte ori îmi aduc aminte de expresia unei fete care a spus: Hi, my name is Aika and I’m feeling bubbly! Este și acesta un mod de a vedea viața. Interesantă diversitatea în sala înconjurată de geamuri de sus până jos prin care intra mereu lumină naturală și prin care se vedea natura de afară. Face, însă, și mai special datul peste cineva în care te poți vedea pe tine (și se spune că suntem unici).

It is a sacred moment when there’s a meeting beyond the person and there’s a meeting beyond the personal sense of self, when there’s no thought as you look into the eyes of another person through awareness, not through thinking, and then the meeting is sacred. Because that meeting is the realisation of not two, but one. […] To know it, you have to step into awareness and meet the other person, so called other person, in the field of awareness. In the spaciousness of awareness. And that’s the true meaning of love. The realisation that we are not two, but one. Oneness.

     Eckhart Tolle, The Power of Now

Ne-am lăsat toți duși de val, de meditație. Când mă gândesc la toți, mă gândesc la grupul de la Yoga Barn, dar apoi mă gândesc la grupul din vacanță și îmi vine să zâmbesc. Când am ajuns la aeroport ca să plecăm înspre Bali și am cunoscut o parte din grup, nu m-am uitat atent și nici nu am analizat ceva, nu, doar mi-am zis Eh, mergem oricum undeva paradisiac, este clar că pe o plajă frumoasă tot vom sta, facem surf, ceva interesant tot se va-ntâmpla. Dar cât de minunată a fost, de fapt, întâlnirea noastră. A fost pe același loc cu toate locurile frumoase pe care le-am văzut și toate locurile au exprimat o naturalețe în mijlocul naturii. Naturalețea prieteniilor din copilărie. Mai țineți minte cum erau? Ne împrieteneam pe plajă în nisip, în fața blocului, în prima bancă de școală, în vacanțele cu părinții. Când ne băgam seara în pat, lumea ni se părea mai clară, frumoasă; ne făcusem acest nou prieten!

Pe barcă, așteptând a fi parcată, sub cerul înstelat, cu muzică și valuri. Și luminițe. Am văzut o stea căzătoare. A fost prima oară când am purtat costumul de baie întreg. Not bad, costum!

Exact sentimentul pe care îl descriam mai sus.

Hey gagici! 🙂

Noi și rochiile noastre.

Este adevărat că atunci nu vorbeam atât de mult, atunci doar simțeam și ne jucam. Exercițiul vorbitului când suntem mari este și el o lecție în ziua de azi. Te scoate din confort și te aduce în locuri noi. Te face să apreciezi tăcerea pe care să o poți împărtăși.

Indiferent de cum suntem fiecare, mai cu zâmbetul pe buze sau nu, starea de a ne ridica mâinile-nspre cer și de a ne dori să dansăm este magia sub formă de viață. Măcar când nu ne vede nimeni sau măcar pe interior. Este acel ceva care ne face să simțim un efect din interior, care ne face să avem un zâmbet de care nici nu ne dăm seama și pe care, ca atare, nici nu avem cum să-l ascundem sau stăpâni. Despre asta este Bali.

Și apusuri.

Hey, acesta nu este un trailer! Este o poveste adevărată.

 

 

Pentru video-uri, intrați pe Instagram la @ozinparis.

Pentru mai multe cuvinte (yuhuuu!) sau întrebari, vă aștept pe Facebook la https://www.facebook.com/ozinparis/ sau mai jos, e super simplu, hello!

Pe Oana și Iulius îi găsiți pe Facebook la https://www.facebook.com/oana.manole.549 și la https://www.facebook.com/akline.iulius

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7117

Praga îl are pe "je ne sais quoi"!

martie 14, 2017

Cu Praga am făcut cum fac cu filmele. Refuz să văd trailerele dinainte. Cu Praga nu a fost intentinționat, dar așa s-a întamplat și a fost minunat! Nu am știut mare lucru despre cum arată, ce ar trebui să vizitez sau dacă am unde să dansez. Am verificat doar gradele Celsius. În rest, totul a fost nou. (mai mult…)

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7120

Weekend la Praga cu cea mai ușoară valiză vreodata (cu a in loc de ă)

martie 10, 2017

Ca să rimeze.

M-am hotărât în ultima clipă asupra bagajului. Valiza a stat de cu o zi-nainte deschisă, așteptând a fi umplută. Până acum vreo doi ani burdușită, dar nu și acum. Nu, nu. Acum am o stewardesă (carry-on) și este atât de ușoară… Mă mir și eu cât este de ușoară. (mai mult…)

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.