11558

Baby Driver, Vrooom-Vrooom

noiembrie 23, 2018

Stilul se întâmplă numai atunci când îl stăpânești și nu lași să intervină ceva în calea muzicii dintre urechile tale. Cu cât mai mult te cunoști, cu atât mai frumoase sunt lucurile pe care le faci și armonia devine șoferul 🏎 Driver 🏎 celui care își aduce mereu aminte de cum este să fii copil 🏎 Baby 🏎.

Stilul este drumul înspre adevăr. Poate fi lung și anevoios, dar este unul dintre cele mai frumoase drumuri vreodată. O bucurie cinematică atât în viață cât și în filmul Baby Driver, regizat de Edgar Wright.

Este posibil să nu îți iasă din prima și nici din a doua. Totuși, faptul că deja te afli la 70 sau la 10% din drum luminează atât de puternic drumul, încât poți vedea lumina de la sfârșit și îți dorești să o simți. Și eu zâmbesc în timp ce scriu. Atunci până și magia intervine și chiar când crezi că ai terminat, îți dai seama că abia ai început, de fapt.

Vroom-vroom. Baby Driver este superb, vroom.

Cine crede că Baby Driver este prea romantic, cine nu a fost vreodată-ndrăgostit.

ansel elgort

Prima oară când l-am văzut, nu i-am dat atât de multă atenție. Am învățat că în momentul în care ceva firesc se întâmplă, adeseori nu mai gândim pentru că tot ce facem în acel moment este doar să trăim.

Este un moment în viață în care simți că începi să trăiești.

A doua oară când l-am văzut, însă, și am realizat ce văzusem prima oară de fapt, m-a uimit într-un mod în care numai un anumit gen de lucruri o fac. În realitate (cuvântul nu este întâmplător), acest gen de lucruri încep să ți se întâmple din momentul în care ai crezut că ai terminat și ți-ai dat seama că abia ai început, de fapt.

Stilul pe care Baby – Ansel Elgort – îl are în Baby Driver poate părea atât de simpu încât aproape că nici nu merită menționat și, cu toate acestea, este totul. Când spunem stil, ne referim la haine, în primul rând, aproape de fiecare dată. Stilul este, însă, în tot ce facem și cum facem, în tot ce spunem și cum spunem. Este atitudine și atitudinea nu ți-o poate lua nimeni. Nu o poate imita și nici tu nu o poți mima.

Să dansăm? Da.

Să ciocnim pentru Univers? Aw, baby!

Păcat că a stricat Kevin Spacey un pic petrecerea din mintea noastră, dar noroc că am aflat după ce filmul Baby Driver va fi fost deja difuzat. Ca în cazul American Beauty, slavă Cerului!

Un film este și despre atitudine și atitudinea este stil și stilul este și despre haine. Căile Universului sunt magice. Și simple. Jachete îngrijite, linii curate din denim, tricouri cool, curate, păr proaspăt, culori, personaje atent construite. Nicio gălăgie, doar muzică.

Dacă tot vorbim despre muzică, v-ați gândit vreodată la melodiile voastre norocoase? Eu da, după ce am văzut Baby Driver. Știam ce melodii mă fac să vibrez indiferent de timp și spațiu, dar nu le dădusem această conotație. Le-am dat-o acum.

Este o sugestie să vă uitați la film? Da. Este o invitație pentru o întâlnire cu stilul? Poate fi. Este un memento să deschidem ochii și să ne dăm seama cum unele dintre cele mai importante momente în viața noastră se întâmplă și noi nu le vedem? Probabil. Dar așa este viața și ea are căile ei magice.

Sau poate Baby Driver m-a inspirat așa cum numai un anumit gen de lucruri o fac.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.

Hey, this is me (Cristina Pavelescu) wearing a music cassette sweater, writing from Bucharest, Romania (and, luckily, from wherever elsewhere), yet always living in the world of OZ. A world I create, choose to move around in and invite you into. To truly smile in front of our computers, put any kind of questions, answer in writing or imagination, marvel at fashion.

FOUNDER AND EDITOR

Leave a Comment on Baby Driver, Vrooom-Vrooom
View All Articles
13625

Concert U2 Cu Frate-Meu Sau Cel Mai Lung Articol Din Oz

octombrie 29, 2018

Zilele care sunt atât de încărcate de electricitate încât aproape că nici nu poți să le povestești din prima sunt cele care rămân undeva pentru totdeuauna. Nici măcar părinților cu care ești în vacanță la fratele tău. Cristina, nici nu mi-ai povestit cum a fost aseară la U2!, mama. Stai, stai, e prea devreme să intru în subiect, fac ochii mari, ridic mâinile, mă uit în sus, îmi pun palmele pe pomeți, le trec prin păr, scot un Uh! și ies din bucătăria cu insulă și multe geamuri a fratelui meu.

Fratele meu zic de obicei în medii oficiale, frate-miu pronunț întotdeauna deși se scrie frate-meu, Radu îl cheamă și cum ne spunem noi între noi nici nu-mi dau seama de unde vine. Nu e vorba despre vreun alintat, nu a fost vreodată, dar e despre mult pupat și îmbrățișat. Din partea mea mai întâi și a lui mai apoi, aparent ușor forțată de fiecare dată, dar însoțită de un zâmbet fun pe care parcă numai eu îl știu.
Cu frate-meu trăiesc unele dintre cele mai intense momente de când îmi aduc aminte de mine. Într-un mod în care copiii o fac, natural și fără o conștientizare la fața locului. Locul se schimbă doar. Nu mai este în camera unde adormeam împreună în casa părinților; este malul unui mări în Anglia, este șemineul din casa lui și a fetelor lui, este mașina lui sportivă, mereu curată și cu muzică ce numai la el în mașină se simte ca-ntr-o casă în care când intru mă simt ca acasă, la un pahar de vin despre care el îmi spune că este preferatul lui și eu îi spun ce simt si văd. Pentru că la noi toate au legătură și cu ce vedem. Mama face niște plăcinte pe care nu toată lumea le înțelege; ele vin cu multe note, imagini, mirosuri și un after-taste care se duce direct în acel loc din creier și așa ajungem în… Acel loc. Al nostru. 

Câteodată râde pentru că înțelege totul numai din reacția mea. Acolo e și muzica, lumea, acolo sunt gusturile, vacanțele, dar și hainele. Este locul despre care numai noi știm. Scriu aici despre loc, dar tot numai noi știm.

Pe vremea când firma de cablu a instalat la ai noștri internetul și a trebuit repede să spun un nume de rețea și unul pentru parolă, am zis instantaneu evenbetterthantherealthing și vreaulaconcertu2. Nu am mai folosit user-ul sau pass-ul nici înainte, nici după acea zi. A fost acum mai bine de 20 de ani, ani în care ori de câte ori vine cineva la noi, ai mei mă sună să mă întrebe care e parola, căci de rețea se prind și musafirii cumva. Azi am schimbat-o. Am fost la concert U2 cu frate-meu.

Pe 20 octombrie 2018, așa s-a nimerit. Pe 8 august 2018 le-am cumpărat. Unul dintre cei mai buni prieteni de-ai lui Radu îi spusese că vine în vacanță la el în Liverpool și că poate ar fi tare să meargă la U2 în Manchester. Trecător, îmi spune despre asta frate-miu. Zic Ce? Vreau și eu!. Frate-meu: A, da, parcă asta era și parola acasă, nu?. Vreo două zile am stat botoasă, cum ar zice tata. Vorbim din nou și îi zic să mergem cu toții, și cu ai noștri. Am căutat fiecare bilete, găsesc eu pe viagogo, găsește el la Manchester Arena, dar nu cumpărăm. Mai trece vreo săptămână, găsesc ultimele două bilete într-o zonă care încă era OK, îl sun pe Radu, nu răspunde, le iau. Mă gândesc Mai este așa de mult până atunci…

Dar 19 octombrie venise parcă-ntr-o clipă și am aterizat la frate-meu, locul care mă face să uit și mai și de internet sau social media. Petrecem toți, cu tot cu fetele lui și părinți, o vineri care parcă seamănă cu o cupă de șampanie care este foarte fin umplută numai la timp ca să avem o sâmbătă ca niciuna alta pentru a o bea. Toată săptămâna a fost destul de neuitat și ea, deși nu este de neuitat ce s-a-ntâmplat. Ca pe ace am stat. De fapt, nu am stat; am mers de nu am mai știut de mine până-n pânzele albe pentru ce mi-am dorit. Biletele cumpărate pentru concert nu ajunseseră la timp, așa că am vorbit în fiecare zi la telefon ba cu numere din Anglia, ba cu numere din Elveția și cred că am strâns vreo 50 de e-mailuri prin care comunicam cu tot felul de Thierry sau Ariel, toți asigurându-mă de un super profesionalism. I-am crezut.

Sâmbătă, pe 20, după un mic dejun cu toții în curtea casei, am fost la petrecerea unei prietene de 4 ani a fetelor lui frate-meu cu frate-meu. Ele la petrecerea lor, noi la petrecerea noastră. Nu aș fi menționat și acest lucru dacă nu aș fi stat până și acolo la telefon cu cei de la bilete. Radu se uita întrebător la mine, eu îi făceam semn că nici nu are rost să intru în detalii, dar că se rezolvă 200%, l-am citat pe Thierry. 

Ajungem acasă la timp ca să mâncăm cu toții și plecăm, eu cu Radu, în vervă. Urma să facem vreo oră și ceva cu mașina până-n Manchester. Ne oprim la benzinărie. Este benzinăria la care ne oprim mereu să luăm ciocolată Ritter Sport cu migdale sărate în miere sau ceva, cu alune întregi de pădure, cu cocos, încă vreo două feluri și Cola. Nu tu apă, nu tu ceva cu vișine. Eram un pic high on entuziasm. Mă duce sus pe un drum deaspura autostrăzilor de unde observăm nu doar traficul, ci și soarele pregătit să apună. Soarele a fost în jurul nostru tot drumul asemenea unui personaj de desene animate care se joacă de-a v-ați ascunselea. Autostrăzile se tot îmbină frumos și elegant între ele, dar și cu vegetația din toate direcțiile. Ajungem cu mașina ba în fața soarelui, ba soarele e în spatele nostru, ba e-n stânga, ba e-n dreapta; totul pare o joacă atât de plăcută, cumva. 

Și cu muzica, ah!

Mă sună iarăși Thierry din Elveția – m-a ținut vreo jumătate de oră la telefon – și îmi este atât de greu să mă concentrez în discuția asta! Parcă se tot chinuie să mă încețoseze în aceeași măsură în care – chipurile – își dorește să mă clarifice și mintea mea face eforturi să facă loc pentru lumina soarelui din lateral. Mă chinui, dar mă animă discuția despre… Univers cu Radu care conduce în dreapta mea. Dintr-odată mă uit înspre el și atunci pentru prima oara, văzându-i reacția, mi-am pus întrebarea în același timp cu el: Oare este posibil să fie vreo minciună pe undeva?. În aceeași măsură: Oare este posibil ca ceva să funcționeze atât de prost la un nivel atât de sus?. Eu doar a doua variantă am văzut întruna toată săptămâna.

Vai!

A! După discuția cu Thierry, i-am spus lui Radu: Dacă ajungem la concertul ăsta, totul este posibil!. Nivelul de abrambureală psihologică era undeva atât de sus, încât creierul mă durea deja, numai sufletul tot mai credea.

Uh, da.

Mergem și vedem. Soarele tot apunea pe autostrăzi, dar și în Manchester unde am ajuns. Îndrumați de organizatori, parcăm undeva la vreo 20 de minute de mers pe jos până la Arena. Până la Arena, totuși, am tot ghicit drumul; ne simțeam ca într-un joc. Iar. Dar unul în care mașina era deja departe, cărările întortocheate și noi fără nici măcar vreo versiune printabilă a biletelor. Se ține oare concertul? Este adevărat ce se întâmplă? în timp ce îmi luam capul în mâini. Frate-meuu râde, Hai!. Thierry îmi spusese că vom fi găsit biletele în baza e-mail-ului de la el, la casa de bilete. Ajungem și vedem o coadă imensă. A, toată lumea o fi în aceeași situație, zic. Dar pe de altă parte mă gândesc Cât de complicat să fi fost să vândă bilete pentru ditamai turneul U2? În fine, statul la coadă leagă, însă, niște discuții între mine și Radu care ne fac să uităm de puzzle-ul imens prin care am ajuns la U2. 

Radu este chirurg, ca tata. Când vine acasă – exact așa este și tata și poate de aici vine presiunea Dar oare care este misiunea mea în viață? – este ca și cum vine de la plajă, are un aer atât de calm și împlinit în jurul lui, încât te face să te întrebi întotdeuna Pe mine ce din ce fac mă face să mă simt așa?. Parcă zboară și, în zbor, le ia și pe fetele lui cărora nu numai că le arată acel je ne sais quoi, dar cu care se distrează și dansează în orice-mprejurare. 

Fac rime?

Frate-meu a avut o adolescență pe care o vezi în filme doar. Cum plecau părinții peste noapte pe undeva, cum era casa plină și petrecerea în toi. Am vie în minte imaginea cu casa noastră de dimineață plină de prieteni dormind prin casa mereu pusă la punct, după o petrecere în care mâncarea era asigurată de mama fără știrea sau voia ei, dulciurile și băuturile de tata fără vreo înțelegere dinainte cu tata, evident.

Dar nu despre asta am vorbit noi la coadă.

Ajungem la casa de bilete, explic, arăt e-mail-ul. Un domn simpatic verifică toate posibilitățile în timp ce capul meu intră aproape cu totul peste tejgheaua omului. Ceva nu se lega. Vine un altul simpatic și îmi spune că este o minciună, că site-ul al cărui nume nici nu-mi vine să-l mai scriu este o fraudă și că așa mint ei oamenii. Simt cum un ciocan îmi atinge capul.

Mă uit la frate-meu cu ochii care încă primeau nenumărate întrebări de la creier. Frate-meu zâmbește, mă ia de mână și îl întreabă pe un alt domn simpatic dacă mai sunt bilete de cumpărat la concertul U2 ce avea să înceapă în vreo oră. Ne conduce direct la o altă casă de bilete. Frate-meu vorbește cu domnișoara de la bilete; simpatică și ea. Prima oară întreabă de sectorul unde cumpărasem eu prima oară biletele. Mai erau vreo două pe undeva. Fără să aștepte vreun răspuns de la mine, frate-meu o-ntreabă pe domnișoară care sunt cele mai bune bilete încă disponibile. Îi spune; Radu din ochi mă întreabă; mintea mea căuta în memorie harta locurilor (vizualizată de mine toată săptămâna printre e-mailurile cu Francesca sau Jack). Domnișoara super cool se uită la mine cu cea mai cool privire, îmi face un semn că sunt cele mai bune locuri și parcă dăm și-un high-five imaginar. Plătește Radu. Super, mă gândesc, am dat eu 280 de lire, mai dă și frate-meu vreo mie acum. Îl întreb, 150 îmi zice. Waw, îmi zic.
Avem biletele. Pentru prima oară în această săptămână știu sigur că avem bilete la concert. M-am relaxat. Am intrat. Fețele noastre prin aglomerație căutând intrarea în sectorul nostru cred că merită fotografiate, dar încă tot niciun gând la cameră sau telefon. Ne luăm înghețată. Am găsit locurile. 

Cele mai bune din sală; aici am vrut să ajung. La concert U2. Turneul la care am ajuns se cheamă eXPERIENCE + iNNOCENCE Tour. Interesant, nu?

Viața are un mod câteodată de a ne arăta lucruri! Lupta prin care orbește am trecut fără să iau în considerare nici măcar pentru o secundă varianta că nu ar fi posibil sau că oamenii nu sunt toți bine intenționați pe planetă, ca să ajung la concert (la o dorință) pare a fi aproape o metaforă pentru drumuri în viață, în general. Iar oamenii – sunt convinsă că toți – sunt nice, dar au uitat. Ceea ce este lame; ce altceva mai e în viață?

De ajuns, am ajuns, dar fără frate-meu în acel moment nu aș fi intrat la concert. Am plecat fără geantă, fără nimic. Am plecat ca atunci când eram copii.

Not a care in the world! (Eu.)

Concert U2

Este adevărat că nici el nu ajungea dacă nu insistam eu. Noi nu ajungeam dacă nu credeam că avem bilete și tot așa.

Metafora? Ok, să mergi cu sufletul curat înspre ce crezi, simți și îți dorești indiferent cât de redundant pare totul câteodată, da. Dar să și înveți să fii salvat din când în când pentru că s-ar putea să ajungi să îl vezi pe Bono cum parcă numai ție îți cântă. Vouă, ideal vorbind.

U2 cântă în fața noastră și noi, așezați, cu capetele sprijinite-n mâini, ne transpunem direct în sufrageria de acasă când mă trezeam noaptea să mă uit la MTV Video sau Europe Music Awards. Acum suntem la 20 m distanță de ei, în cele mai bune două locuri din Arenă.

Magic sau ce?


Oameni care să te salveze sau împreună cu care să ajungi unde îți dorești și să te și distrezi sunt rari, iar gustul unui McDonald’s (cu sendvișuri și deserturi bine alese, high-five, Radu!) împărțit la două dimineața pe autostradă-n drum spre casă cu cea mai tare muzică, cele mai tari discuții și o lumea numai a noastră face ca momentul să devină o sărbătoare cu artificii la sfărșit. Luna se-nvârte în jurul nostru acum. Apoape plină. Mai avem vreo 15 minute până acasă. 

Te duc undeva! Ieșim de pe autostradă și mergem pe niște drumuri pe cât de înguste, pe atât de feerice în Anglia. Inima îmi sare din piept de atâtea rollercoastere și artificii.

Ajungem într-un loc în natură, noaptea, pe care chiar nu am cum să-l descriu în cuvinte. Sau poate e prea devreme! Pot spune doar că am simțit bagheta magică atingându-mă de-această dată pe cap și am vazut-o atingându-l și pe frate-meu.
Am ajuns acasă târziu în noapte, bem apă. Ne intersectam cu tata pe hol.

V-a plăcut? 
Da!
Noapte bună!

Am purtat o cămașă dintr-un bumbac fin de un albastru electric cu buline albe care mi-a intrat direct în suflet pe un raft anume, o bluză care are un mic artificiu atașat mereu de ea luată acum ceva timp cu frate-meu, pantalonii raiați care au fost o surpriză de la cumpărat încoace, Nike-urile care îmi sunt dragi by default și o geacă vintage Lee găsită într-un magazin atăt de hipster încât nu te-ai fi așteptat acolo ever să găsești un clasic Lee. Asta e geaca mea?, m-a întrebat Radu. Nup, i-am răspuns. Dar clar ar fi putut fi.

Acum sunt acasă. Câte acasă am. Fac ochii mari, ridic mâinile, mă uit în sus, îmi pun palmele pe pomeți, le trec prin păr și scot un Uh!

Si pentru toate de mai sus, tu, mulțumesc și te iubesc!
Fuck off, parcă-l și aud, și văd cu un anumit zâmbet pe care parcă numai eu îl știu.

Profesionalismul cu care au strâns inginerii totul după concert, însă… Uh! Aici la 10 minute după ce U2 au închis concertul cu „One”.
In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
10924

Summer Well Este Pe Lovin’ Și Ca Vibe Și La Haine

august 14, 2018

 

Lovin, vibe, cam așa este la Summer Well cumva. Pe frumusețe, cum ar spune un prieten.

Când am văzut A festival like a holiday mi-am zis Pf, big deal, dar în secunda doi mi-am zis E chiar tare ca un festival să ajungă a fi simțit ca o vacanță; puține lucruri ajung a fi simțite astfel. Și adevărul este că viața după un festival de vineri până duminică este foarte aproape de viața de după vacanță. Mai ales vara și mai ales când festivalul se cheamă Summer Well.

La festival, în general, parcă întri pe o mini planetă de sinestătătoare. Odată ce treci de filtre (la propriu), nu mai ai de ce să îți faci griji de vreun program de lucru, să te întrebi dacă mai ai pâine sau lapte acasă, să te gândești ce vrei să faci diseară sau mâine. La rostul în viață sau idealuri îți mai fuge mintea, este chiar locul propice de a visa. Până te întâlnești cu încă cineva și intri pe altă undă, până reușești să te vezi cu altcineva în urma câtorva mesaje succinte cu greu livrate și primite, dar cu care te îmbrățișezi și mai strâns pentru că, în primul rând, ați reușit să vă vedeți în pofida cu greu livrate și primite, până intri cu cineva fix pe aceeași undă și vă înțelegeți numai prin interjecții și priviri.

Mhm…

Și dacă mai și intră Justice pe mainstage și – să spunem că – un prosecco a atins o ușoară coardă pe undeva și la tine și la celalalt – sau, și mai și, la ceilalți – de pe aceeași undă și share-uiți, pe lângă dans, și bucuria muzicii, dar și pe cea a ochilor de a asista la un spectacol care vă face pe toți să uitați de voi, atunci e sărbătoare. E sărbătoarea din timpul vacanței.

Atunci începe și zâmbetul de care nici nu îți dai seama. Pe lângă interjecții și priviri.

Îmbrăcatul la Summer Well te face să vrei să te joci. Să te simți comod la orice oră din zi și din noapte (și noaptea e răcoare la Știrbey), să te poți așeza oricând pe iarbă, dar să te simți totuși – un pic, printr-un detaliu, printr-o culoare – și ca la sărbătoare.

1. BLUZA cu stele sclipitoare (vineri)

2. TRICOUL cu tot ce înseamnă el pentru mine + PANTALONII cu tot ce înseamnă ei pentru mine (sâmbătă)

3. GEANTA un pic rock, un pic disco, un pic rock, un pic disco

Vorbitul la persoana a doua face ca experiența să merite un loc pe undeva-ntr-o carte, pe vreun perete aparte sau blog, hello. Odată pusă pe hârtie sub orice formă, experiența capătă nu doar valoarea unei fotografii ce face cât o mie de cuvinte (aș putea să fac un imens print screen, căci chiar 1000 de cuvinte sunt aici), ci pare a rămâne pentru totdeauna undeva în văzduh imprimată. Asemenea unui tatuaj. Asemenea tuturor experiențelor care ne transformă în mod permanent într-o versiune și mai autentică a noastră. În cel mai fericit mod.

La persoana a treia, povestea ar putea suna mai mult imaginată și nu neapărat trăită.

Justice au fost sâmbătă la 23.45. Este un duo format din doi francezi – nu are rost să îi mai descriu, sunt francezi – al căror act aduce cu al celor de la Daft Punk, tot duo de francezi, so imagine! Imagine dacă nu ați fost acolo, pentru că dacă ați fost acolo, mi-ar plăcea să știu că putem în acest moment împărtăși plăcerea febrei din spatele gâtului și mâini. Stilul celor doi este, prin definiție, nu doar relaxat și cool, ci și chic. Unul dintre ei a purtat blugi albi. S-ar putea să fie printre singurii bărbați de pe planetă care să poată duce blugi albi. Dar mai interesant decât atât este faptul că Justice fac o muzică pe care nici nu îți dai seama când și cum îți ridici mâinile, dansezi și închizi ochii. Îți revii și crezi că Asta a fost, nu vei mai dansa. Fără să îți dai seama, din nou, ești cu mâinile sus și iar te-ai pierdut.

View this post on Instagram

dope @etjusticepourtous

A post shared by ozinparis.com (@cristinapavelescu) on

Tot sâmbătă, după-masă, a cântat Oscar and the Wolf care cântă, conform Wikipedia, un electropop, dream pop, indie rock, baroque pop. Genurile muzicale enumerate împreună cu dansul lui Oscar and the… te făceau să vrei să îl vezi, asculți, afli mai mult. A cântat în deschiderea turneului din 2015 a lui Róisín Murphy.

Felul în care soarele intră pe teritoriul pe care nu doar auzi muzică, ci și să te întâlnești cu prieteni, ai la orice oră opțiunea de a mânca, ronțăi ceva delicios, face ca atmosfera să pară că plutește odată cu tine.

Și ce am mai plutit la concertul lui Rhye. Nu îl știam dinainte și atunci momentul act-ului pe scena secundară – mai intimă, „din pădure”, sub clar de lună și cu o acustică excepțională – a părut a fi exact cum un moment ideal de vineri seara, în natură, din pădure, la un concert cu niște oameni pasionați (și asta implică tot) a fost imaginat odată.

View this post on Instagram

real

A post shared by ozinparis.com (@cristinapavelescu) on

Dormitul acolo clar ar fi ajutat la revenirea și mai grea din sentimentul de vacanță. Așa cum s-a întâmplat cu Electric Castle.

Sâmbătă, în drum spre casă, l-am întrebat pe Bogdan cu ce să mă îmbrac duminică. Rochiță mi-a zis, rochiță mi-am luat.

Duminică am tot dat cu capul dintr-o parte în alta în timp ce ascultam Bastille să văd dacă mă cuceresc sau nu până la capăt. O facuseră deja într-o oarecare măsură prin Mika, o prietenă maistru într-ale concertelor. Clar am fost intrigată. Îi mai ascultasem la Summerwell acum ceva ani, dar nu îi pusesem pe vreo listă a preferințelor de vreun fel. De data asta, am căutat un vers dintr-o melodie pe site-uri de versuri ca să dau de melodie pe Youtube. La concert! E un început de plăcut acolo cumva. Iată ce mi-a arătat Mikka.

View this post on Instagram

Community work out

A post shared by B△STILLE (@bastilledan) on

Dar înainte de Bastille, nimerisem la Subcarpați de a căror energie m-am bucurat numai prin prisma prietenei Adriana. Energia ei de la concertul lor este ceea ce m-a bucurat la concertul lor de pe scena secundară.

Nicio legătură cu main stage sau scena din pădure unde au cântat și Subcarpați. Dar o legătură cu @moragmyerscough și @lukemorganuk 👍🏻.

Avioanele care traversau întruna cerul de deasupra scenelor au fost acele mici sclipiri care te fac să te simți de parcă tocmai ce ai suflat printr-un cerculeț cu spumă și lansat în aer un balon. Și el zbura și tu te uitai după el, se spărgea, ascultai muzică, mai făceai un balon, zbura, se spărgea și tot așa. Aproape că puteai să auzi sunetul din momentul în care se spărgeau.

Pozele cu grafitti-urile ale căror culori se potrivesc cu cele ale festivalului – accidental sau nu – au fost făcute în București. La Știrbey parcă am vrut să îmi păstrez bateria telefonului numai pentru concerte. Ce bine ar fi ca Instagramul să devină Instastory dacă Instagramul ar însemna ceva.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
10766

Electric Feel

iulie 26, 2018

 

Este o melodie de la MGMT și nu are vreo legătură (aparent) cu subiectul, dar poate avea dacă ne legăm de cuvântul electric pentru că este vorba despre Electric Castle, dar și despre sentimentul electric al festivalului ținut la castel. Ce frumoase pot fi cuvintele și jocul pe care ele îl pot forma. A! Ah!

Interesant ar mai putea fi cuvântul care ar descrie experiența festivalului și acum prietena Elena cu care am plecat la drum, cu mașina, joi seara, râde dându-și ochii peste cap. O să fie interesant, cel puțin!, i-am zis în timp ce ieșeam din București cu destinația Cluj pe la 7 seara. Ia să vedem!, a răspuns ea. Nu mai fusesem niciuna la Electric. Nici pelerine de ploaie, nici cizme de cauciuc nu ne luaserăm, deși toată lumea ne-a prevenit că la Electric plouă întotdeauna.

O să fie soare în fiecare zi!, le-am spus.

Așa a fost. Plouase joi, pe zi, suficient cât să ne scrâșnească sneakerșii prin noroi de cum am ajuns la festival. Numai în filme mai auzisem sunetul. Și desene animate. Fșșt, fșt! Ar fi fost un amănunt ce poate nu ar fi ajuns în mod normal într-un articol despre Electric, dar a fost, totuși, un amănunt care ne-a introdus în atmosferă de cum am parcat mașina la 3 noaptea la castelul din Bonțida, Cluj. Iarăși un amănunt, dar și acesta avea să ridice ștacheta experienței undeva foarte sus pentru ca, mai apoi, să mai fi existat altceva care să o depășească. Noroc că ne place plimbatul și am depășit-o.

După replici desprinse parcă din altfel de filme (deloc din desene) cu angajații – pe cât de candizi, zâmbitori, pe atât de derutanți – responsabili cu parcarea la festival, am fost îndrumate să lăsăm mașina cât mai aproape de drum, pentru a nu rămâne în noroi de unde numai tractoarele o mai pot scoate. Așa am făcut. Ne rezervasem cazare la Quiet Camping până la care – prin noroi, în sneakerși, cu geantă, respectiv valiză, noaptea – am mers pe jos o oră și jumătate după un drum de 8 ore cu mașina.

Râsul, plânsul.

Valiza e dedesubtul genții și dedesubtul valizei este noroiul.

Expresia Elenei? Priceless. Eu văd o cameră? Zâmbesc.

Tantanaaam!

Avem un ceas imaginar în față. Festivalul a avut loc la ora 10. Noi am parcat la ora 6. Pe jos am mers invers acelor de ceasornic de la 6 până la 10. Când am ajuns la Quiet Camping și mi-am dat seama că biletul meu de intrare la festival rămăsese în mașină, ne-am rugat la toate cele să mai fie un drum de la 6 la 10 – frumos – în sensul acelor de ceasornic. Amețeala din timpul cititului nu este nici pe departe ca cea care ne-a lovit la 4.30 dimineața după un drum de deja 9 ore și jumătate.

Plânsul, râsul.

Singure, dintr-una-ntr-alta l-am descoperit, căci angajații candizi, zâmbitori și derutanți de la 10 la 6 în sensul acelor de ceasornic ne-ar fi lăsat să o luăm înapoi. Mă urmăriți? Pe unde veniserăm adică. Amețiți? Amețite am ajuns noi în căsuță în sfârșit. În sfârșiiit! Unde am murit de frig. (!!!)

Mult râs.

Și aproape plâns. Foarte aproape.

Dar vineri dimineața am ieșit din căsuță odată cu soarele și cu inimile deschise. Romantic, știu, dar câteodată este singura variantă. Sau întotdeauna? Ștacheta era pe undeva pe la soare, v-am zis, așa că nu am mai avut niciun fel de așteptări. Festivalul avea, însă, să ne placă într-un fel în care nu ne-am fi așteptat oricum. E și aici un joc de cuvinte? Așa pare.

Joc de căsuțe.

Ia să vedem.

Not bad pentru un drum la baie, nu?

Shh…

Ne-am întâlnit cu Sorin, Oana, Serghei, Denisa și Alex; ei veniseră mai pregătiți decât noi, dar noroc că noi avem mereu spiritul festivalului la noi. Asta cred că ne-a ținut până duminică la prânz, când chiar am plecat. Spun chiar pentru că până atunci se tot vehicula întrebarea Plecăm mâine?. Cine se simte, pun pariu că acum se gândește că a fost chiar frumos până la capăt. Mă rog, capăt ar fi fost abia luni seara când se termina oficial ediția a șasea a festivalului. Cum sună chiar

E ceva cu acest festival care te scoate din zona de confort și te face să fii prezent acolo numai pentru muzică, atmosferă, prieteni, locul parcă rupt de lume, mâncare juicy, pizza de la Camionetta (hello), cafeaua de la Steam, cannoli de la Zobuian mai buni decât am mâncat în Italia (i-am întrebat pe domnii de la Zobuian despre ei: formele preparate în 7 uleiuri diferite și ricotta din umplutură sunt aduse – chiar – din Sicilia; Doamne, Doamne!).

Ola! Dani și Vlad de la Steam. Robert și-a făcut singur poză când l-am rugat să ne facă mie și Elenei o poză.

Nu am apucat să fac o poză, pentru că yum! 😳 Dar iată una găsită pe degustam.ro. Torturi din cannoli, da, da.

Dar și pentru castelul Bánffy care are un farmec anume. Realizezi asta după vreo două nopți în care îl tot admiri de la distanță fără să îți dai seama, în jurul căruia tot gravitezi, în care și intri la un moment dat, în care se întâmplă mereu ceva artistic-psihedelic și care și este luminat ca în povești noaptea. În jurul căruia, zi și noapte, stau, discută, mănâncă, se sărută, dansează, dorm oameni care parcă toți au un aer asumat de festival, de umblat de colo, colo, de a fi acolo și atât.

Interesându-mă despre castelul al cărui nume îl poartă încă din 1387 (numele domeniului pe care s-a tot modificat de atunci), am înțeles de unde vine energia specială a locului de inspirație barocă. A fost gazdă pentru atâtea lucruri și bune și rele (castel, spital militar ce a fost mai apoi jefuit și incendiat, cooperativă agricolă de producție, depozit de materiale de construcții, spital pentru copii, decor ce a fost incendiat pentru Pădurea Spânzuraților al lui Liviu Ciulei) încât acum, gazdă a festivalul Electric Castle fiind, pare că în sfărșit se poate bucura și pentru el, dar și pentru toți care împărtășesc bucurie, în sfârșit, la castel.

Vineri spre sâmbătă au venit Elena (cealaltă Elena a mea), Oana, Patricia și Alex. I-am îndrumat cu fericire direct înspre camping; aproape că puteam să ne fi pus umbreluțele de ghizi în aer; de ghizi mândri de descoperirea ce avea să scutească oameni de Fșșt, fșt!. Dar, hey, nu aveam umbrele pentru că nu a plouat. Whoop. Fșșt. Whoop. Fșt.

Sâmbătă dimineața, inimile la vedere. Toți. După ce ne-am dat de 3 ori peste cap să ne trezim și aranjăm, cealaltă Elena a mea a spus: festivalul ăsta te aduce cu picioarele pe pământ, te face să vezi confortul cu care ești obișnuit și te scoate din el; să fii atent la muzică, atmosferă și tot ce se petrece aici.

Să uiți de tine pentru câteva zile, hello.

Am mers pe plajă. Ce? Da, sunt organizate tot felul de activități, locuri cu muzică diversă, o roată; până și mersul la Lidl (foarte smart, dar și consumer friendly poziționat) pare fun. Chill. De la Lidl ne-am luat și cizmele de cauciuc de 40 de lei pentru noroi.

 

Nu ai altceva de făcut, nu ai altundeva de mers, ai doar lucruri de văzut, observat, ascultat, înțeles, oameni de cunoscut, revăzut, vise în aer de aruncat, ochi în luminițe de uitat și mult, mult plimbat. Pe alocuri de dansat. Zic pe alocuri pentru că muzica… Hm… Dacă muzica ar fi fost mai interesantă, căci de acolo am pornit – de la interesant – am fi vorbit mai mult despre electric decât despre interesant. Dar cum totul se întâmplă cu un motiv anume, este foarte posibil să fi fost experiența ieșitului din confort mai frumoasă decât cea a muzicii de această dată.

Tocmai am spus frumoasă? Cred că vroiam să spun interesantă. Din nou. Ba da, și frumoasă! Somnul cu prietenii în căsuțe fierbinți ziua, reci seara, fără becuri, a câte 4 paturi suprapuse fiecare, dușurile la comun, mersul de 3 minute până la toaletă, muzica ce se oprește doar pentru vreo 30 de minute dimineața pe la 8, noroiul și mirosul acestuia de la festival. Interesant, vă spun. Și iarăși am plecat fără vreun trailer anume, vreun preview de orice fel. Am știut doar de ploaia despre care știam oricum că nu avea să vină.

Anul viitor plecăm cu pături și cizme de cauciuc. Anul viitor dansăm. Pelerine tot nu ne luăm, nu va ploua. Și dacă în fșșt-ul din prima noapte ziceam că Cine ne-a pus?, duminică dimineața când cu inimile deschise (e o exagerare intenționată, hello) am ieșit din căsuțe, începusem să vorbim ceva despre la anul. Acum îmi dau seama și îmi și aduc aminte de fețele noastre. Calme, calde.

Highlight-ul festivalului? Piesa Easy de la Son Lux pe care când am auzit-o din căsuță că a început la main stage, am fugit de la căsuță până la main stage. Se pare că în 3 minute se poate ajunge din patul de la Quiet Camping la scena principală.

Coloanele sonore, viața mea.

Sau coloanele sonore din viața mea. Mai jos este piesa de la festivalul de jazz de la Montreux din 2016. Son Lux au sunat oricum bine la EC6 (pe ozinparis Instagram).

Una dintre plăcerile mele la festivaluri este să descopăr muzică. Mi-au plăcut cei de la Mura Masa.

Să ascult prieteni, a cântat Marù.

Pe drum înapoi am jucat Fazan cu Elenele. Fazan în borcan, nu orice fel de fazan. I! :))

London Grammar și-au anulat concertul de sâmbătă, dar i-am ascultat în mașină.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
10673

Visages Villages

iulie 06, 2018

 

Când se dă o dezbatere asupra categoriei – cultură sau inspirație? – în care să fie încadrat un subiect, subiectul devine artă, iar arta este întotdeauna, într-un fel sau altul, iubire. Poate ați auzit, poate nu despre Visages Villages.

Agnès Varda mi-a atras atenția încă de la Oscarurile din martie prin simpla apariție, prezență și nu mă refer doar la imagine. Visages, Villages a fost nominalizat la Cel mai bun documentar și, ulterior, Agnès avea să îmi iasă-n cale pe Instagram-ul lui @pharrell. Nu am căutat atunci mai mult, dar câteva luni mai târziu posterul filmului mi-a sărit în ochi și am zis Ah! Oh.

O prietenă-mi spunea să nu judec un film după poster, căci poza nu înseamnă, de fapt, nimic. În primul rând, nu judec; mă uit la ce mă atrage, îmi fură nevinovat ochii. În al doilea rând, o copertă (numită generic) a ceva ce a fost creat deja cu suflet (în cel mai fericit caz), vrând, nevrând are și ea un suflet. Poate să fie cea mai simplă din lume, fără vreun tren al gândirii dinainte whatsoever. Se spune să nu judecăm o carte după copertă.

Să nu judecăm, punct. Să fim atenți la ce ne place, face plăcere. Dar așa se spune și despre oameni. Că nu coperta contează și prin acest contează, nu mă refer la a fi la patru ace, poate chiar dimpotrivă. Mi-am dat seama că nu există vreo regulă. De cele mai multe ori, când mi-a plăcut (când mi-a plăcut, plăcut) cum a fost îmbrăcat cineva, nu am plecat vreodată cu ideea Ce cool este îmbrăcat!. Am plecat cu Ce om cool este!. Fără om cool, cui îi mai pasă de îmbrăcăminte? Dacă nu este și cu un pic de îndrăgosteală, tot degeaba și tot la plăcere ajungem.

Într-un interviu pe theguardian.com, Agnès spunea că își dorea să meargă la decernare în pijama. A făcut-o-ntr-una de la Gucci (amuzant ar fi fost chiar să fi și dormit în ea după). În același interviu declara că purtase o rochie de-a ei la toate evenimentele cu covor roșu dinaintea Oscarurilor.

JR… ? Zâmbetul îi luminează atât de puternic fața pe cât de expresivă, pe atât de caldă, încât aproape că nici nu mai este intrigant portul de ochelari și pălărie, nelipsite în aparițiile lui publice. Este o armonie în jurul lui, în ochii pe care nu îi vezi, dar îi simți, pe care o transmite și prin imaginea lui în tot și cum poartă, dincolo de imaginile pe care le creează prin lume. Dintr-un superb interviu pe newyorker.com reiese incandescența puterii pe care o are imaginea și rolul pe care arta îl poate juca în transformarea vieților. JR este un idealist.

Revenind la poster, ceva vizual mi-a rămas în minte și mi-am zis că îmi doresc să văd documentarul. Nu era la vremea Oscarurilor în țară, l-am căutat pe aplicații, nu era, începuse vara, m-am luat cu altele, dar într-o zi mama vroia să meargă la cinema (merge mai des decât mine) și nu avea cu cine. Mama, hai!, i-am zis (la un moment dat era una dintre tradițiile noastre). Când am văzut că a și apărut Visages Villages, am zis La el mergem!. Mama, total deschisă, fără vreo-ntrebare, fără vreun trailer (evident!): Hai!.

Știam doar că este un documentar francez făcut de Agnès Varda și JR. Mă intrigă oricum orice înseamnă… Orice, de fapt. Îmi place când sunt pusă în fața unei opere de artă care mă scoate din rutină. Altceva!, îi spuneam eu mamei înainte să înceapă documentarul. Da, da, calm mama. De cum a început, ne-am dat seama că este altceva și ne-am adâncit în fotolii, film, noi.

La Pointe Courte, primul film făcut de Agnes la 27 de ani, în 1955, a fost și filmul odată cu care a luat naștere La Nouvelle Vague, una dintre cele mai influente mișcări în istoria cinematografiei.

Agnès Varda împreună cu Catherine Deneuve în ’60.

Agnès Varda împreună cu soțul ei, Jacques Demy în ’80

JR este un artist francez care, ca mulți alții, nu poate fi pus într-o singură categorie. Este fotograf inconfortabil cu fotografia, este regizor, imprimă și lipește fotografii la scară mare în locuri publice, este photograffeur, așa cum chiar el spune despre el.

JR pozează în fața Piramidei din Louvre în Paris, 2016. El creează o instalație de artă menită a păcăli ochiul în a crede că Piramida de sticlă a dispărut. AP Photo: Francois Mori

Cei doi sunt spirite înrudite, așa cum media internațională îi descrie în încercarea de a categorisi în vreun fel relația lor.

Faptul că umblu cu un bărbat care este cu cincizeci și cinci de ani mai tânăr decât mine, cred că îi face să râdă, dar îi și deranjează un pic. Americanii, crede Varda, au o perspectivă mai anxioasă asupra îmbătrânirii decât au francezii; puțini oameni, în general, îmbrățișează înaintarea în vârstă cu atâta umor și încredere. Sunt doar o lady care se deteriorează puțin, făcând referire la procesul prin care trece un fruct. Dar nu sunt tristă! Nu văd bine. Nu aud bine. Nu sunt bună la urcatul scărilor. Dar lumea mereu îmi spune că sunt plină de energie. Sunt! Energia nu are nimic de-a face cu corpul. Este mintea, este joie de vivre. Face o pauză și adaugă: Dar, ascultă, nici nu vreau să spun că sunt într-o stare foarte bună de sănătate.

Extras dintr-un interviu de pe New Yorker.

Una dintre cele mai frumoase părți ale experienței cu mama la cinema a fost că eram în sală cu doar doi oameni (francezi!); am avut sala, așadar, numai pentru noi și ne-am bucurat de o intimitate care a fost sclipitoare cu un asemenea film în desfășurare. O intimitate în care am putut să ne șoptim lucruri (fiecare spectator în cuplul fiecăruia). Experiența de a te uita singur la ceva este frumoasă și de multe ori îți creează spațiul necesar să explorezi orice îți dorești, viziunea, gândurile. Dar, în aceeași măsură, este atât de frumos să împarți mintea ta cu a altcuiva și să se formeze una, cumva. Se împleticesc și parcă privitul, gânditul, simțul capătă și mai multe nuanțe, parcă este și mai plăcut de simplu.

Așa a fost și cu Agnès și JR. Ei, cu tot ce înseamnă fiecare-n parte din acest ei, și-au împleticit atât de firesc și simpatic mințile. Mai degrabă decât minți, cred că este vorba despre suflete care ajung să se unească și să trimită o inimă imaginară în văzduh. Văzduh, un cuvânt la fel de romantic ca inimă. Sau simpatic. Cred că, până la urmă, despre asta este vorba. Împreună ei au creat o dragoste pe care au ridicat-o în aer sub forma documentarului. În văzduh. Dragoste pentru oameni, natură, pentru pasiunea pe care oamenii o au pentru îndeletnicirile lor în viața de zi cu zi care este, de fapt, atât de complexă prin simplitatea ei. Pentru sufelt.

Suntem foarte mici în comparație cu arta, dar suntem foarte mari pentru că putem să ne ridicăm și să ne îndepărtăm de majoritate, spune Agnès.

Dincolo de cuvintele care îi descriu pe cei doi sau filmul acestora este faptul că aceștia, se vede cu ochiul liber, sunt doi oameni care au ținut cont de onestitatea documentarului, în primul rând. Dincolo de toate acestea, însă, bucuria de a da peste oameni ca Agnès și JR este la fel cu bucuria pe care am simțit-o pe tot parcursul filmului. Cu și despre oameni. Cu bucuria când abia aștepți să ajungi acasă și, în liniște, să savurezi momentele în care să îi descoperi. Pe Agnès și JR.

De atunci tot mai citesc câte ceva și mă bucur și parcă lumea, viața e și mai frumoasă, plăcută și așa mai departe!

Inside Out, JR

Women are heroes, Brazil, JR

Women are heroes, JR

The standing march, Pantheon, Paris, JR

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
9680

Oscaruri 2018 Și Totul În Legătură Cu Acestea

martie 05, 2018

 

Este foarte interesant cum, în fiecare an, vibrația Oscarurilor ia naștere din energia acumulată de pe covorul roșu mai întâi, din incinta Dolby Theatre din Los Angeles, California, mai apoi și ulterior de la oamenii de pe întregul glob pentru a o împrăștia în univers sub forma unei celebrării. A artei.
Anul acesta nu a fost vorba despre un film, actor, actriță, mișcare, insignă, rasă, selfie. *Momentele politice nu au ezitat, totuși, să se strecoare.* A fost vorba despre o vibrație care, asemenea unui personaj de desene animate, a plutit prin aer peste tot și și-a făcut simțită prezența.

…Un personaj magic?

Nu a fost nici măcar vorba despre strălucire sau vreo culoare anume; negrul a fost prezent bineînțeles, destul de mult alb, pasteluri, argintiu, roșu, gri și câteva prezențe care au ieșit din tiparul de reguli cu care suntem obișnuiți. Prezențe care nu doar ne inspiră, ci ne dau aripi – nouă,  visătorilor – pentru a crede posibilă lumea minunată la care visăm mereu.

Elegantă.

Au fost actori și actrițe care au purtat ținute în care s-au simțit bine, ținute care le-au plăcut – pe de-o parte – și actori și actrițe care nici nu s-au gândit, parcă, dacă le-a plăcut sau nu ținutele pe care le-au purtat, pe de altă parte. ***De ce să nu o fi făcut, totuși?***

Le-a plăcut:

Jennifer Lawrence în Dior. Cel mai bun look Jennifer Lawrence purtat de Jennifer Lawrence până acum. Nu?

Margot Robbie în Chanel împreună cu mama ei. Auziți clincănitul clopoțeilor?

Ding, ding, ding! Via Viola Davis.

Clink, clink, clink. Olivia Wilde.

Dublu clink, clink, clink.

Jordan Peele.

Nicole Kidman.

Drăguț. Gal Gadot.

St. Vincent, je ne sais quoi. Je sais quoi.

Yuuhuuu!

Angela Besset.

Taraji P. Henson și zâmbetul.

Saoirse Ronan vede roz și noi la fel.

Emily Blunt în Schiaparelli.

Doug Jones. Nu uitați să deschideți întotdeauna nasturele de jos al sacoului. Puteți să pozați astfel, totuși.

Maya Rudolph în rrroșu.

Christopher Plummer, elegant și zâmbitor.

💥 Pentru câteva secunde să visăm acum! 💥

Stilul (sinonim aici cu eleganța, sinonim mereu cu eleganța, de fapt) nu are vârstă. De fapt, nu există vreo vârstă la care oamenii cu stil să se priveze de plăcerea de a le plăcea moda. Pentru că sunt ei înșiși, pentru că le place să fie ei înșiși și pentru că știu să se relaxeze în sinea lor, mai întâi, și cu lumea din jur, mai apoi.

Whoopi Golberg în Christian Siriano și cu ochelari de soare, da!

Helen Mirren în Reem Acra. Rrr.

Agnes Varda în Gucci.

Jane Fonda în Balmain.

Rita Moreno!!!

Nu s-au gândit, parcă, dacă le-a plăcut sau nu. ***De ce nu?***

Emma Stone. Nu trebuie să câștigi un Oscar ca să arăți ca cea mai bună versiune a ta.

Emma Stone în Louis Vuitton.

Meryl Streep arată bine și Meryl Streep este, ei bine, Meryl Streep și cerul este albastru, dar nu se știe cu siguranță dacă Meryl Streep se gândește dacă îi place cu adevărat sau nu în ce se îmbracă. Dar Meryl Streep este, totuși, Meryl Streep și cerul este albastru. Dar, ah, Meryl!

Meryl Streep în Dior.

A luat naștere pe covorul roșu, asadar, pentru a pluti în sală, mai apoi.

Vibrația s-a ridicat în aer prin atitudine și tot felul de acțiuni simpatice, prin energia umană mai degrabă decât prin cea a vedetelor: ținutul de mână, îmbrățișări, întreruperea interviului dat de Sandra Bullock unui post de televiziune de către Nicole Kidman numai pentru a-i declara afecțiunea și a o lua în brațe, rochia purtată de Rita Moreno a fost, de fapt, rochia purtată de aceasta acum 56 de ani la Oscaruri, sărituri printre rânduri, Helen Mirren cu un shot în mână, Gary Oldman care i-a mulțumit mamei sale în speech-ul de acceptare al premiului pentru cel mai bun actor și i-a spus să pună apa la fiert, căci vine cu Oscarul la ea pentru a bea un ceai, schimbul tocurilor în favoarea Ugg-urilor, emoția lui Jimmy Kimmel ca să nu cumva să greșească organizatorii vreun plic cu câștigătorii ca anul trecut.

Gal Gadot și Margot Robbie.

Greta Gerwig și Laura Dern.

Îmbrățișare.

Femei cool.

Rita Moreno 1962.

Rita Moreno 2018. „Rochia a fost făcută dintr-un obi japonez și nu s-a deteriorat deloc.”

Petrecăreață.

O altă petrecăreață.

Să sperăm că a băut un ceai delicios cu mama lui.

Jimmy Kimmel fiind Jimmy Kimmel.

Moda este un mijloc foarte bun pentru a ne permite să fim cine vrem să fim și se pare că anul acesta, la ediția cu numărul 90 a oscarurilor, ținutele au fost cele ce au spus cine sunt actorii și actrițele și cum se văd ei pe ei, în primul rând, și cum vor să îi vadă lumea, mai apoi. Aici intervine partea în care a ne gândi la ce ne place și ce nu este foarte importantă. Nu ne putem ascunde. Tot ce putem face este să ne simțim cât mai bine posibil. Politic sau nu, activist sau nu, să fim sinceri cu noi înainte de toate.

Și apoi, politic sau nu, activist sau nu, vibrația a culminat în aer, în lume, cu propozițiile:

Visele stau la baza Hollywood-ului. Visele stau la baza Americii. Pentru toți visătorii de pretutindeni, suntem cu voi.”

Îmbrățișare?

 

CEL MAI BUN FILM

„Call Me by Your Name”
„Darkest Hour”
„Dunkirk”
„Get Out”
„Lady Bird”
„Phantom Thread”
„The Post”
„The Shape of Water” *CÂȘTIGĂTOR
„Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL

Timothée Chalamet, „Call Me By Your Name”
Daniel Day-Lewis, „Phantom Thread”
Daniel Kaluuya, „Get Out”
Gary Oldman, „Darkest Hour” *CÂȘTIGĂTOR
Denzel Washington, „Roman J. Israel, Esq.”

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ

Sally Hawkins, „The Shape of Water”
Frances McDormand, „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” *CÂȘTIGĂTOARE
Margot Robbie, „I, Tonya”
Saoirse Ronan, „Lady Bird”
Meryl Streep, „The Post”

CEL MAI BUN REGIZOR

Christopher Nolan, „Dunkirk”
Jordan Peele, „Get Out”
Greta Gerwig, „Lady Bird”
Paul Thomas Anderson „Phantom Thread”
Guillermo del Toro, „The Shape of Water” *CÂȘTIGĂTOR

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR

Mary J. Blige, „Mudbound”
Allison Janney, „I, Tonya” *CÂȘTIGĂTOARE
Lesley Manville, „Phantom Thread”
Laurie Metcalf, „Lady Bird”
Octavia Spencer, „The Shape of Water”

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL SECUNDAR

Willem Dafoe, „The Florida Project”
Woody Harrelson, „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”
Richard Jenkins, „The Shape of Water”
Christopher Plummer, „All the Money in the World”
Sam Rockwell, „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” *CÂȘTIGĂTOR

CEL MAI BUN FILM STRĂIN

„A Fantastic Woman” *CÂȘTIGĂTOR
„The Insult”
„Loveless”
„On Body and Soul”
„The Square”

DOCUMENTAR SCURT METRAJ

„Edith + Eddie”
„Heaven is a Traffic Jam on the 405” *CÂȘTIGĂTOR
„Heroin(e)”
„Knife Skills”
„Traffic Stop

CEL MAI BUN CÂNTEC

„Mighty River,” „Mudbound”
„Mystery of Love,” „Call Me by Your Name”
„Remember Me,” „Coco” *CÂȘTIGĂTOR
„Stand Up For Something,” „Marshall”
„This is Me,” „Greatest Showman”

CEL MAI BUN FILM DESEN ANIMAT

„The Boss Baby”
„The Breadman”
„Coco” *CÂȘTIGĂTOR
„Ferdinand”
„Loving Vincent”

SCENARIU ADAPTAT

„Call Me by Your Name” *CÂȘTIGĂTOR
„The Disaster Artist”
„Logan”
„Molly’s Game”
„Mudbound”

SCENARIU ORIGINAL

„The Big Sick”
„Get Out” *CÂȘTIGĂTOR
„Lady Bird”
„The Shape of Water”
„Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

CINEMATOGRAFIE

„Blade Runner 2049” *CÂȘTIGĂTOR
„Darkest Hour”
„Dunkirk”
„Mudbound”
„The Shape of Water”

COSTUME

„Beauty and the Beast”
„Darkest Hour”
„Phantom Thread” *CÂȘTIGĂTOR
„The Shape of Water”
„Victoria and Abdul”

SUNET

„Baby Driver”
„Blade Runner 2049”
„Dunkirk” *CÂȘTIGĂTOR
„The Shape of Water”
„Star Wars: The Last Jedi”

ORIGINAL SCORE

„Dunkirk”
„Phantom Thread”
„The Shape of Water” *CÂȘTIGĂTOR
„Star Wars: The Last Jedi”
„Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

EFECTE VIZUALE

„Blade Runner 2049” *CÂȘTIGĂTOR
„Guardians of the Galaxy Vol. 2”
„Kong: Skull Island”
„Star Wars: The Last Jedi”
„War for the Planet of the Apes”

EDITARE

„Baby Driver”
„Dunkirk” *CÂȘTIGĂTOR
„I, Tonya”
„The Shape of Water”
„Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

MAKEUP ȘI PĂR

„Darkest Hour” *CÂȘTIGĂTOR
„Victoria and Abdul”
„Wonder”
In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7170

Globurile de Aur. Retrospectivă și nominalizări 2017.

august 17, 2017

Trezirea!

Căutând pozele celor mai apreciate stilistic staruri de la Holywood, nu numai că am început să ard de nerăbdare să mă trezesc cu noaptea-n cap pentru a vedea ediția cu numărul 74 a Globurilor de Aur, dar (mai mult…)

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
8149

O Zi Ca Asta!

mai 06, 2017

Zilele care îți schimbă viața. Îți vine vreuna în minte? Este foarte posibil nici să nu o fi luat ca atare, dar ea să se fi întâmplat și să te fi schimbat. Este în același timp adevărat că nu trebuie să se întâmple ceva ca să schimbăm ceva. (mai mult…)

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7125

Tot ce trebuie să știi despre Oscarurile din 2017 dacă ți-ar plăcea să știi

februarie 27, 2017

Dacă nici tu nu ai reușit din diverse motive să vezi transimiunea live a premiilor Oscar, aici vei găsi tot ce ai ratat aseară adunate din paginile virtuale ale ziarelor, revistelor, din conturi de Instagram și, practic, tot cu ce m-am trezit în ochi la prima oră. (mai mult…)

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7147

Sergei Polunin, geniul care a ales să și trăiască

ianuarie 30, 2017

Viața. O gândim, o disecăm, o iubim, o urâm, dar de multe ori uităm parcă pur și simplu să o trăim. O trăim ca atare, zi după zi, noapte după noapte, ca și cum viața este pentru totdeauna. Este oare totuși? Ar fi frumos să continuăm, într-un fel, undeva, cumva, tot ce am început aici pe pământ. (mai mult…)

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7149

Vineri De Jucat În Păr #5

ianuarie 27, 2017

27 Ianuarie. Scrisesem Februarie prima oară, Doamne! O trece timpul repede, dar deja să fi fost februarie era prea mult. Bine că stau acum în scaunul confortabil de la coafor (și nu mă simt vinovată că ar suna prea frivol pentru că merg de 3 ori pe an la coafor și atunci pentru a mă tunde) și aici timpul trece parcă așa de greu, dar bine, nu zic. Gabi are niște mâini care când se joacă prin părul meu mă relaxeaza atât de tare încât aș putea să adorm instantaneu.

Știam de dimineață că avea să fie o zi foarte bună astăzi. De cum am dat de melodia:

am început să merg prin casă precum pantera roz, doar că în ritmul de mai sus. Să dau din cap, să flutur halatul cu stele odată cu părul și chiar dacă nici nu știam nici despre ce cântă domnul Waterhouse, am avut un sentiment cum că l-aș fi știut de-o viață. În fine, pe domn ca pe domn, dar melodia clar mă mai cucerise cândva. Undeva.

M!

Nu că ar fi asta important, dar mă gândesc că poate vă face și pe voi cel puțin sa tropăiți acum din picioare dacă stați jos, sau măcar să pocniți o dată din degete, sau să va clătinați capul. Un pic, un pic? Un piiic (zis într-o tonalitate joasă, ca atunci când zicem „Te mănââânc”).

Exact cum îmi spune și Gabi acum; eu mă fâțâi, ea mă tunde. O face de vreo 13 ani, deci știe cu cine are de-a face.

Melodia am descoperit-o la radioul pe care îl ascult de câteva săptămâni încoace, KCRW; radio descoperit la Point și, mai apoi, ridicat în slăvi de 2 prieteni cu care mă aflam pe acolo. Dădeam Shazam întruna. Shazam e prelungirea mâinilor mele mult mai ceva ca Instagramul. M, ce muzică prinsesem în acea seară!

Ha! Fac o poza și ea mă ceartă pentru că ei „nu îi place cu pozele”. Nici măcar nu are Instagram. Ea și cu Kate Moss.

Mă întrebase Gabi când am fost ultima oară la ea. Nici nu mai țineam minte. Știe că nu am răbdarea necesară: statul incomod cu capul în chuivetă, statul pe scaun prea mult, uh. Este atât de tare relația pe care am construit-o cu ea de atâta timp încât când mă întreabă cum să mă coafeze și îi arăt vreo poză, îmi zice: „Cristina, ăsta nu este păr de la coafor!”, certăreț aproape.

Nu zic, are și părul ăsta perfect, de coafor, o frumusețe; îți dă o stare anume. Dar de când mă știu îmi bag, imediat cum sunt gata, mâinile prin păr să îl ciufulesc un pic. „Un piiic”. Am folosit tonul lui Gabi care nu mă scapă din priviri și iar mă ceartă un pic. Vorba vine. La Gabi aș veni și numai pentru joaca prin par, dar mă gândesc că poate conving totuși pe cineva sa o facă în locul ei. Să se joace, căci de tuns nu știu cum m-ar convinge pe mine cineva să o fac în altă parte.

Acum scriu că altfel adormeam demult cu Gabi a mea în păr.

Cu Waterhouse în minte.

Și cu mama lânga mineeeeee (tonul de „O sa o mănââânc!” de drag). Să înceapă weekendul!

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.
7173

Vineri (de poveste) #3

ianuarie 06, 2017

 

Puține lucruri se pot compara cu bucuria pe care un om o poate simți într-o zi de vineri în care poate să stea acasă (unde încă mai miroase a brad) toată ziua, ÎN PIJAMALE, afară să ningă, ceaiurile să curgă în timp ce mierea e mâncată la unison cu ursul, cartea abia așteaptă să fie deschisă în plină zi măcar și pentru 15 minute, muzica se aude de pretutindeni.

Într-o zi ca asta, timpul parcă se dilată, dar asta numai până la ora 5 dupa-amiază când omul face ochii mari și își dă seama că se duce frumoasa zi și tot ce iși propusese pentru ea trebuie să fie făcut în puținele ore rămase. Cunoscută panica?

Știm cu toții cât de ușor este să o lași pe mâine. Acest articol, însa, nu. Trebuie postat vineri pentru că este vorba despre vineri. Știm de ce despre vineri.

Și dacă, de obicei, îl scriu cănd ajung acasă, super entuziasmată, pentru că urmează să petrec un timp ce s-a dilatat încă de pe drumul înspre casă, a luat forma unei pizza și rămane așa până pic lată și adorm pe unde apuc prin casă, după ce nu a mai rămas nicio pizza (nici la propiu, nici la figurat), astăzi este diferit.

Azi a nins ca-n povești și am inversat… poveștile. Adică am făcut de dimineață ce fac, în general, seara. Vinerea. Zburd de bucurie prin casă. Doamne, cum sunt zilele astea câteodată! Și iată că este exact ora 5 acum. Azi sunt omul pe care tocmai ce l-am descris mai sus. Și tocmai am făcut ochii mari.

M-am pregătit de aseară, însă. Cu propunerile:

Filmul: ” Wedding crashers „. Nu-l văzusem. Știu, nici mie nu îmi vine să cred. Îmi doream să mai fi existat o comedie cu energia acesteia, pe care să nu o fi văzut (de 100 de ori) și la care chiar să îmi vina să râd. Și am râs.

Am citit (în sfârșit!) astăzi un interviu pe care îl aveam deschis de cel puțin 2 săptămâni (ziceam ceva și despre „ce poți face azi…” mai sus?) și a fost cum mă așteptam. <— Interviul. Și știm ce greu este să se ridice ceva la așteptări, în general, și – da! – cele mai tari rămân „ceva”-urile la care nu ai niciuna. Cu Peter Dinklage (Tyrion din Game of Thrones) era cam la sigur treaba. Este cu o treaptă mai sus decât Jon Snow. La preferințe acolo. Cât să fie la aceeași înălțime.

Ca mai apoi să dau peste acest video cu Andrew Garfield pentru care se pare că dezvolt o afinitate din ce în ce mai mare și nici măcar nu am văzut încă ” Hacksaw Ridge „, nominalizat la Globurile de aur.

A! Mi-am propus să nu mai las lucruri pe mâine sau pe mai incolo. Să vedem ce iese.

Muzica de peste zi pregătită pentru dans și cântat din fundul plămânilor:

Te aștept ca și când, în comentarii mai jos (e foarte simplu să o faci), cu recomandările tale, pentru că știi ce se spune:

Uh! Se aude ușa, mă întorc imediat cu poza din zăpadă, în pijamale.

M-am întors:

Gata, pregătită să ies în oraș să mănânc pizza. Sper să nu adorm pe undeva, conform „tradiției”.

In your mailbox would be ideal, yet in your e-mail is pretty close, yay!
Subscribe to
OZinParis letter.