Asta dacă ar fi, vreodată, să ne întrebăm asupra lungimii unei fuste mini sau vârstei până la care este „OK” să o porți. Există acest elefant undeva în mintea colectivă, cumva, pe undeva, atunci când se nimerește să ne treacă o fustă prin cap sau prin față.

Nu ne gândim întotdeauna numai la politică sau sensul în viață, pun pariu.

Deși portul de fustă scurtă implică și un anumit fel de viață, ce-i drept. Fel de a fi, înainte de toate. O fustă mini nu o arunci oricum pe tine sau – ACUM MI-A VENIT IDEA – o porți exact atunci când îți vine să o arunci pe tine! Cu aceeași lejeritate cu care o faci în cazul blugilor „furați de la el”. Sau cumpărați de la secțiunea „Bărbați”, în fine.

Este vorba despre nonșalanță, așadar, și în niciun caz despre vârstă.

Fusta mini a fost reinventată (inventată practic în vremurile noastre, reinventată teoretic dacă este să ținem cont de faptul că s-au găsit dovezi conform cărora fusta mini se purta încă din secolul XIV) de către designerul francez André Courrèges în anii ’60. De atunci, fusta mini a cunoscut diverse moduri de a fi purtată, personalități și vârste.

Aici a început dezbaterea noastră. Și în titlu, dar și a mea și a prietenei mele acum ceva timp. „Oare până unde, până când?„. Eu zic că până oriunde și oricând.

De multe ori, este foarte posibil ca cineva de 42 de ani să „ducă” o fustă mini mai bine decât cineva de 22. Și invers. Totul stă în atitudine. În încredere. Așa cum Diane Von Fürstenberg spune: „Încredere. Dacă o ai, poți face orice să arate bine.” Se referea la haine.

Nu suntem toți cu încrederea la cotele cele mai inalte. Sincer, cred că nimeni nu este cu adevărat. Poate fi vorba despre aroganță, dar asta nu înseamnă încredere. Asta înseamnă altă discuție.

Diane Von Fürstenberg la 68 de ani mai sus.

Încredere este ceea ce emani atunci când porți ceva ce îți asumi. Odată asumată o fustă scurtă care te face sa pozezi precum Viviana mai jos, lungimea acesteia nu mai contează.

Nu e vorba despre bărbați aici și despre a-i impresiona. Asta oricum nu prea înțeleg, din punct de vedere „haine”. Nu cred că vreodată vreun bărbat s-a îndrăgostit de o femeie numai datorită unei fuste. Sau rochii. Este întotdeauna despre ceea ce transmite ea în momentul în care, da, poartă o fustă, o rochie, blugii lui.

Este vorba despre o femeie care se simtă bine în pielea ei.

Uitați-vă mai sus la Diane.

„Parcă tot e prea disperată să se uite bărbații după ea„. Asta este in situatia in care „cineva incearcă de dragul cuiva” și nu e nimic rău în asta dacă asta o face să aibă mai multă încredere în ea. Odată ce incearcă, nu mai este natural, însă, dar toată lumea trebuie să înceapă undeva.

Unora le va ieși, altora nu. Dar de ce să nu încerce?

Cele care inspiră naturalețe cu siguranță ca se și distrează. Nu în sensul în care râd, dansează sau fac roata chiar toată ziua (deși și asta e posibil), ci în sensul în care se simt bine în pielea lor. Să zâmbească mai întâi pe interior, mai apoi la exterior precum Volpicella.

Căci de la asta pornisem discuția eu cu prietena mea. De fapt, nu chiar. Ea îmi povestea despre un exemplu „așa nu” și așa am ajuns la „așa da”, adică la Vi vi a na.

Sau Emmanuelle. Sau Geraldine. Sau Carine. Sau Giovanna. Sau Barbara. Sau Diane. Sau Carrie. Carrieeeee.